Pe Transfagarasan n-am fost propriu-zis niciodata - pâna vineri. Am fost cu masina pâna la Bâlea Cascada în anii 1990, iar la Bâlea Lac am ajuns în vara 1981 dupa o încercare de-a face o asa-numita Kammwanderung (drumetie de creasta). Pe atunci, tocmai terminasem armata la vânatori de munte, varianta TR (cu termen redus, pentru cine nu stie, adica 9 luni, viitor student fiind la Silvicultura Brasov), iar cu doi colegi de pluton si de facultate plus un var al unuia dintre ei ne propusesem sa parcurgem Fagarasii de la valea Oltului pâna la Piatra Craiului. Încercare esuata dupa „cucerirea” vârfului Negoi, când am coborât la Cabana Bâlea Lac pentru ca se stricase vremea, unde am stat, daca bine-mi amintesc, cel putin o zi si o noapte, în speranta ca se va îndrepta vremea, apoi am renuntat si-am coborât de pe munte. Eu unul sunt un cvasi anti-turist - nu tin minte sa ma fi dus vreodata undeva doar ca sa vad orasul X ori muzeul Y etc. - unde am fost, am fost îndeobste fie cu treaba, fie ca invitat ori în vizita la un prieten, iar partea turistica (vazut orasul, vizitat una, alta venea ca un bonus, ori ca o chestie colaterala). Vineri, deci, am fost turist de ocazie: am urcat în masina cumnatului si-al surorii mele pe Transfagarasan - pâna la Bâlea Lac. Arc peste timp - un arc de 40 de anisori. Ca fapt divers, cumnatul are o legatura directa cu construirea Transfagarasanului, întrucât a facut armata pe la Râmnicu Vâlcea si ca sofer îi ducea, respectiv aducea pe ofiterii din unitate care lucrau în ture saptamânale pe Transfagarasan. La ce vreme capricioasa a fost în ultima vreme, vineri a fost chiar o zi frumoasa inclusiv la cota 2034 (Bâlea Lac) - cel putin pâna dupa prânz, când am luat-o din loc, în „program” fiind si oraselul Cisnadie (Heltau), plus o oprire-n Piata Cibin din Sibiu, iar pentru mine personal reperul major a fost ora 18.00, adica meciul Simonei Halep împotriva Elenei Rîbakina (Doamne, ce meci!). Okay, n-am vazut, deci, decât partea ardeleana a Transfagarasanului (mi s-a spus ca partea spre Muntenia, spre Arges, e mai spectaculoasa...). Am revazut Cabana Bâlea Lac. Am cautat si-am gasit placa comemorativa pentru victimele unei avalanse din aprilie 1977, care a luat cu ea în lac 23 de vieti - 7 profesori si 16 elevi de la Liceul Brukenthal, cel putin trei dintre ei (sa fi fost patru?) fiindu-mi colegi de clasa (clasa a 9-a). O tragedie incredibila - care, desigur, a fost trecuta sub tacere de autoritatile comuniste. Liceul organiza anual trei tabere de schi: doua la Cabana Prejba (Muntii Lotrului, în vacanta de iarna) si una la Cabana Bâlea Lac (în vacanta de primavara). Specific asta pentru ca participasem la prima tabara de schi de la Cabana Prejba si parca ma batuse gândul sa ma duc si la cea din vacanta de primavara... O anecdota legata de tragedia asta: unui coleg de clasa, fiind el un fel de trandamanda, i-a luat ceva timp pâna si-a terminat micul dejun, pâna s-a echipat, pâna sa porneasca spre pârtie - si uite asa, întârzierea asta i-a salvat viata: Moartea trecuse deja! Dar hai sa ma-ntorc în prezent. Ce-am mai vazut eu la Bâlea Cascada, la Bâlea Lac? Tarabe si tarabe cu cigamiga de tot felul, cu magneti si suveniruri, cu brânzeturi si mezeluri, cu porumb fiert si langosi („Hai pe la noi, c-avem langosi cu usturoi!”), cu kürtos kalacs (cozonac secuiesc), cu confectii de lâna ori de piele, caserole de afine (de cultura, nu de padure!), lucruri si lucrusoare de lemn... Si multe, multe masini de prin cam toate judetele tarii. Când am coborât - cu o poticnire: se crease un ambuteiaj serios din cauza unei turme de oi care era dusa de pe munte pe sosea si abia la a nu stiu câta serpentina ciobanii au putut sa scoata oile de pe carosabil ca sa mai si treaca din masinile din spate! - am si zis la un moment dat: Bai, dar n-am vazut nicio masina de Satu Mare! Si nici de Teleorman! De SM am vazut apoi una tocmai urcând. De Teleorman (si de Tulcea) n-am vazut, dar asta nu înseamna ca n-au fost. În fine, am ajuns la Cisnadie, am facut ochii mari în fata unui parcomat ultrasofisticat care-ti cere si introducerea numarului de înmatriculare (!?), am „admirat” statuia recenta cu Mihai Viteazul (o statuie ca nuca-n peretele micului târg cândva sasesc), am vazut biserica veche fortificata, însa doar de afara, aceasta fiind în plina renovare. Faptul divers cu darul de-a te amuza a fost masina unei firme de pompe funebre (Servicii funerare Cisnadie) care, prin numarul de înmatriculare, pare-o garantie ca ajungi în RAI... Ulterior, cumnatul a vazut si varianta de LUX (în loc de RAI), la propriu, masina fiind mult mai noua, mai aratoasa, de unde eu mi-am zis ca si asta pare logic, cine-si permite luxul, n-are cum sa ajunga în rai... Pâna una alta, sa ajungem noi cu bine acasa, toti cei plecati prin lume, turisti ori non-turisti. Michael Astner este poet, traducator si publicist
