Pe Alexandra Coliban o stiti din câteva dintre cele mai bune traduceri ale lui Phillip Roth, Kurt Vonnegut ori Jeffrey Eugenides. La Bookfest, în iunie, veti gasi traducerea semnata de ea dupa „Ministerul fericirii supreme” a lui Arundhati Roy. Sa devina traducator de limba engleza parea un drum logic pentru ea, câta vreme bunicul dupa mama, profesorul Dan Dutescu, a fost unul dintre putinii români care au predat la Cambridge în anii comunismului, este autorul unor manuale de limba engleza, iar în conversatiile obisnuite de acasa, cu nepotii, folosea fara exceptie limba lui Shakespeare. Alexandra avea 17 ani când mama ei, Taina Dutescu-Coliban, a disparut într-o expeditie pe Dhaulagiri, unul dintre optmiarii greu-de-cucerit ai lumii. Luna trecuta, aproape 30 de ani mai târziu, Alexandra, însotita de trei prieteni din copilarie, s-a întors în satucul Marpha, din Nepal (zona Mustang), la poalele lui Dhaulagiri, de unde mama ei a trimis ultimele scrisori. Când ai vazut-o ultima data? În 1992, înainte sa plece în expeditia pe Dhaulagiri. Am condus-o la aeroport. Aveam 17 ani, iar amintirile de atunci mi se pierd printre cele din 1985, când parintii mei s-au întors din Himalaya si când i-am asteptat la aeroport. Aveam vreo 11 ani atunci si îmi amintesc ca nu eram deloc constienta de pericolul la care se expusesera. Pâna atunci fusesem doar fascinata de reactiile celorlalti: „Unde sunt parintii tai? În Himalaya? Ce tare!” În ziua aceea, când s-au întors din expeditie si i-am vazut cum urca scarile slabi, jigariti si arsi de soare, am realizat si riscurile la care se expusesera. Ai mei au fost întotdeauna adepti ai unui stil de alpinism „cinstit”, cu rute dificile fara oxigen suplimentar la altitudine, fara nimic artificial în expeditie. Asa a facut si mama sapte ani mai târziu, când a plecat cu prietena ei, Sanda Isaila. De ce crezi sa a plecat mama ta a doua oara? Pentru ca avea aceasta ambitie de a face un vârf de 8.000 de metri. La plecarea din 1985 au obtinut permis de escaladare doar pe un vârf de 7.000 si ceva de metri. În plus, desi au plecat cu gândul sa abordeze un traseu nou si sa marcheze o premiera, seful expeditiei a decis sa încerce o ruta mai usoara si mai sigura. Atunci ai mei, împreuna cu alti doi membri ai expeditiei, s-au desprins de grup si au luat-o pe traseul stabilit initial, doar ca s-a întâmplat un accident, doctorul Cezar Vergulescu si-a pierdut viata, iar ai mei s-au întors marcati de ce se întâmplase si cu frustrarea ca nu si-au îndeplinit visul. Iar la mama mai era si dorinta de a câstiga un vârf de 8.000 de metri pentru România, fiindca în acele vremuri nimeni de la noi nu ajunsese atât de sus. Inclusiv faptul ca nu a mai plecat cu tata, ci cu prietena ei, cred ca tine de ambitia de a marca o premiera feminina si acolo, asa cum mai facusera câteva si în tara. Nu a vrut sa mearga pe Everest pentru ca era deja destul de comercial totul acolo. În vreme ce Dhaulagiri era mai exotic si mai provocator. Îmi amintesc ca atunci când erau în Kathmandu si faceau ultimele pregatiri pentru expeditie ne-am auzit la telefon de câteva ori. Apoi au venit scrisorile si pe urma a fost o pauza, când nu am mai auzit nimic despre ea, care s-a prelungit nelimitat. Nu a existat un „closure”, ceea ce face lucrurile foarte greu de dus. Bunica, mama Tainei, a disparut în 2007. Iar din 1992 si pâna a plecat dincolo a trait cu speranta ca fiica ei se va întoarce. Ca se va întâmpla o minune. Bunica primea câte un cadou fain, multumea pentru el si apoi adauga ca îl va pastra nedesfacut pâna se întoarce Tainita. Interviul integral, pe life.ro
