Mai încet, mai jos, mai rahitic! S-a încheiat una dintre cele mai triste olimpiade din istorie. Dar nu din pricina rezultatelor dezolante ale sportivilor români, ci pentru ca Japonia, gazda jocurilor, ar fi meritat o soarta mai buna. Desi organizarea s-a dovedit ireprosabila, pandemia de covid-19 a golit stadioanele, astfel încât întrecerile nu au avut parte de acea atmosfera absolut unica creata de zecile de mii de spectatori. Cu toate ca nu am auzit strigatele dezlantuite ale suporterilor - deseori mai emotionati decât sportivii - am vazut recorduri doborâte, lovituri de teatru, momente teribile si destui idoli în devenire. Revenind la delegatia olimpica româna, impresia pe care au lasat-o majoritatea competitorilor nostri a fost catastrofala. Cu sportivi trecuti de mult la pensie, ori complet iesiti din forma, cu sportive botoxate ori tunate ce presteaza mai mult pe retelele sociale, cu indivizi si individe ce s-au întrecut în declaratii politice razboinice (situatie cu atât mai penibila, cu cât în guvernarea lui Dragnea taceau mâlc), România o aratat o lipsa de combativitate aiuritoare. Sunt curios câti dintre diriguitorii sportului românesc îsi vor prezenta demisia de onoare dupa aceste jocuri olimpice. S-au cautat din nou explicatii pentru rezultatele deosebit de slabe ale sportivilor români. Evident, mai toti au ajuns la bani, mai bine zis la fondurile insuficiente pe care le primesc federatiile de profil; totusi, unii mai bine informati au demonstrat ca, înainte de 1989, destule federatii, ce se scaldau la olimpiade în medalii de aur, primeau chiar mai putine fonduri de la stat, iar premiile oferite câstigatorilor erau insignifiante, în vreme ce azi o medalie de aur te poate aranja pe viata. Aidoma altora, eu cred ca, pe vremuri, sportul era perceput mai ales ca o evadare, ca un mod de a scapa de încorsetarile societatii comuniste. Un sportiv bun era scos din productie (dar primea salariul în continuare basca alte avantaje materiale), se plimba prin tara, participând la tot felul de competitii, ba vedea periodic si lumea libera, spre deosebire de prizonierii de acasa. Da, cantonamentele puteau fi foarte dure, iar viata extrasportiva le facea si mai dure, dar majoritatea sportivilor iubeau disciplina aleasa si se sacrificau pentru ea. Nu banii, ci mai curând baza uriasa de selectie, organizarea si daruirea sportivului erau principalele atuuri ale sportului românesc de dinainte de 1989. Astazi, toti sportivii vor fonduri de la stat pentru a obtine rezultate, de parca banii ti-ar baga curaj în inima, viteza în picioare, ori forta în pumn. Unde a disparut dorinta fanatica de a face performanta, de a te întrece mereu, înainte de toate, pe tine însuti? De altfel, chiar la Tokyo au existat exemple de competitori ce au venit la olimpiada pe banii lor (si ai sponsorilor), câstigând medalii dintre cele mai pretioase. În aceste conditii, nu-mi ramâne decât sa repet solutia care mi-a placut cel mai mult. Aceea ca, în urmatorii douazeci de ani, nicio federatie sa nu mai primeasca bani direct de la stat, ci exclusiv din partea sponsorilor. Guvernul ar investi (obligatoriu) doar în infrastructura, lasând o echipa de specialisti sa puna la punct o strategie pe termen mediu si lung, asemanatoare celor din Ungaria si Polonia - doua tari cu rezultate exceptionale la Tokyo. Nu vor mai obtine ai nostri nicio medalie la urmatoarele doua-trei olimpiade? Mare brânza! La urma urmei, important este sa faci cumparaturi la jocurile olimpice, dupa cum spunea celebrul comentator sportiv Gambeta.
