„Legile sunt ca pânzele de paianjen care prind musculite si lasa sa treaca viespile”, afirmase cu cândva primblându-se prin piata Swift. Nu e de mirare, deci, ca zilele acestea Piata Chirila a fost napadita de viespi, iar târgovetii înarmati cu maturoaie le alungau cu facând slalomuri printre tarabe... Viespile însa nu se lasau alungate cu una cu doua, ci ignorând furia precupetilor, se asezau în roiuri când pe gramezile de struguri, când pe cele de pepeni, când pe halcile de carne din macelarii, când pe calupurile mari de brânza expuse spre vânzare. Nici tarabele cu verdeturi, nici cele de scrumbii nu scapau de ele. Grigore Vieru nu a murit. Dupa cum nu au murit nici Eminescu, nici Blaga, Nici Arghezi, nici Bacovia, nici Ion Barbu, Nici Nichita Stanescu, nici Marin Sorescu, nici Mihai Ursachi, nici Emil Brumaru, nici alti poeti mai vechi sau mai noi din spatiul românesc, precum si de pe alte meleaguri. Ei traiesc si acum si respira undeva aici, printre noi, traiesc prin poezia pe care au scris-o. Si, în general, în ciuda celor ce se spun, oamenii nu mor, ci se duc sa-si traiasca viata postuma într-o lume paralela, inaccesibila simturilor noastre, într-o lume a formelor fara fond, în care, totusi, exista multa poezie. Daca simturile noastre ar fi ceva mai ascutite, am putea traversa din când în când, mai ales în momentele de gratie, aceasta granita, si a respira, la modul ideatic, desigur, alaturi de ei. Dar eu sunt de parere ca e mai bine ca nu putem ajunge pâna la ei, pentru a le tulbura somnul cu gândurile si dorintele noastre mereu neîmplinite. Însa blândele animale, cum foarte frumos spune Lucian Blaga, au simturi mult mai ascutite decât noi, astfel ca, prin intermediul lor, au acces la lumea de dincolo si, de ce nu, dincoace de noi. Cel mai bun exemplu în acest sens sunt câinii, cei mai buni prieteni ai omului. Mirosul lor e atât de dezvoltat încât le releva, odata cu prezentul, atât trecutul, cât si viitorul unui lucru. De pilda noi, daca am avea acuitatea vizuala la fel de dezvoltata pe care o au câinii în sfera simturilor olfactive, atunci am putea vedea un obiect situat la distanta de 5 000 de kilometri fata de noi, la fel de clar cum îl percepem acum la distanta de 50 de metri. Înarmat cu aceste gânduri am umblat din dimineata prin oras, încercând sa refac harta psihologica a deplasarilor în spatiu a câtorva mari poeti, începând cu Alecsandri si Eminescu, si terminând cu George Topârceanu, Nicolae Labisl, Mihai Ursachi, Cezar Ivanescu, si Emil Brumaru, ce s-au perindat prin dulcele nostru târg asezat pe sapte coline. Aproape ca nu exista o piatra în Iasi care sa nu fi fost calcata în picioare de unul din marii poeti ai acestui neam. Respiratia si poeziile lor s-au topit în asfalt si s-au imprimat pe ziduri. În orice loc si în orice anotimp Iasul respira poezie. Iar în toamna aceasta tulbure, plina de neguri si de presimtiri sumbre, mai mult ca niciodata. De aceea preumblând-ma prin orasul potopit de toamna murmur în gând versurile napadite de tristete si resemnare ale lui Arghezi: „Niciodata toamna nu fu mai frumoasa...” * Strazi laturalnice. Gângurit de porumbei. Fum de frunze moarte. Copaci potopiti de nostalgie, topindu-se în peisajul autumnal. Batrâni si copii. Iedera beata catarându-se pe ziduri. Pedalând în ritmul usor schimbat al versurilor bacoviene, îngân cuprins de o stare euforica: „Adio, pica frunza/ si-i galbena ca tine...” Apoi, dupa o pauza de respiratie, încercând sa raspund în zadar la întrebare, intru parca în delir: „Si spune-mi de ce-i atâta toamna/ si frunza de ce pica?” * La Ciric, pe bicicleta. Apa, frunze cazute, toamna în toata splendoarea ei. Si o broscuta testoasa stand la soare pe o buturuga umeda. * Simt în mine ceva puternic, ceva foarte vechi, ca un fel de zeu plamadit din cenusa sau din lut, un zeu pe care oricât ai încerca nu-l poti clinti din loc. Acest „ceva” primordial, ce pare sa aiba greutatea vidului, e cheia de bolta a constiintei mele, o cheie care ma lasa sa întrevad, fie si pentru o farâma de clipa, o parte din misterul lumii ce se afla dincolo de noi. * Poezia lui George Bacovia, ca de altfel si poeziile alor mari poeti ai secolului douazeci vibreaza în prezent, la fel de tulburator ca si atunci când a fost scrisa. Va propun, în acest sens, sa recitim împreuna Amurg, scrisa în 1914, la Bucuresti, pe Terasa Otelesanu, la începutul Primului Razboi Mondial, si publicata abia în 1930, cu putin înainte de izbucnirea crizei economice mondiale, ce a zguduit din temelii lumea capitalului: „Trec burgheze colorate În cupeuri de cristal - E o vesnica plimbare, Valmasag milionar... Si pe publice terase Plâng viori sentimental... E parfum, bomboane Si desfrâu de lupanar... ... Dar noteaza-n cartea vremii Filosoful proletar: Greve, sânge, nebunie, Foame, Plânset mondial... Pe când lasa-amurgul flacari Pe-un final ce se anunta Pe-un decor miliardar...” Amurgul lui Bacovia se potriveste ca o manusa vremurilor pe care le traim. Trebuie sa schimbam sau sa mai adaugam niste cuvinte, cum ar „pandemie”, „restrictii”, „consecinte” etc. etc. În rest, în Amurgul bacovian avem de toate si greve, si sânge, si nebunie si desfrâu de lupanar. * Într-un interviu, F. M. Dostoievski spunea ca razboiul dezvolta iubirea fraterna, o împrospateaza si-i apropie pe oameni, obligându-i sa se respecte unul pe celalalt. Pe când o pace îndelungata scoate la iveala tot ce e mai rau în om, invidia, necinstea, lasitatea. Autorul Amintirilor din subterana mai afirma ca, în perioada de pace, stiinta si arta lâncezesc si ca ele se regenereaza „întotdeauna în perioada imediat urmatoare încheierii razboiului”, iar sufletul omului se perverteste, devenind dur, feroce, dar si extrem de lunecos. „Inima oamenilor – spunea Dostoievski – nu e decât un câmp de batalie în care se lupta Dumnezeu cu diavolul.” Omul caldut, omul care nu vibreaza la durerile si nedreptatile semenilor, ci se complace într-o stare de lâncezeala si de cumintenie aparenta, nu îi e pe plac Domnului. „Stiu faptele tale, rasuna cuvintele Atotputernicului în Apocalipsa lui Ioan, ca nu esti nici rece, nici în clocot. O, daca ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindca esti caldicel, nici rece, nici în clocot, am sa te vars din gura Mea.” Oare cuvintele Apocalipsei lui Ioan reproduse si în scrierile lui Dostoievski se refera la omul modern si postmodern si la societatea consumerista sau, poate, la cea corporatista, lipsite de credinta si de impulsul metafizic sau la societatea umana în general? Dar oare razboaiele, razboaiele pustiitoare sunt trimise de Cel de Sus pentru resetarea din timp în timp a omenirii? Sau poate ca însasi omenirea, bântuita de un instinct de autoconservare, se reseteaza de la sine putere, pentru a prinde din nou vlaga? * Sa nu ne îmbatam cu apa rece: Statul de drept, corectitudine politica nu sunt altceva decât simple vorbe în spatele carora se ascund interesul si setea de putere. „Traind din politica si prin politica… politicianistul e capabil de a falsifica totul”, afirma Eminescu. Si tot el, adauga apasând degetul pe rana cu multa amaraciune: „Greselile politicianului sunt crime, caci în urma lor sufera milioane de oameni nevinovati, se împiedica dezvoltarea unei tari întregi si se împiedica, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” Din pacate traim într-un astfel de moment, în care politicienii decid la nivel global si dau indicatii dintre cele mai aberante, invocând „corectitudinea” si morala politica. Brusc pentru ei, banii au capatat miros. În urma acestor decizii, întreaga lume a fost data peste cap. * Visez la o lume cum e cea din poemul Catre Hypnos de Nichita Stanescu: „Ei se nasteau dormind;/ Cresteau dormind, se îndragosteau/ dormind si nunta/ si-o celebrau în somn (..)/ Femeile lor nasteau în somn,/ iar ei, cu totii, îmbatrâneau/ în somn/ si mureau astfel.//Tineri dormind, le luau locul/ în vis...” În aceasta lume a lor „Pasarile zburau dormind,/ pestii înotau dormind./Caii galopau în somn/ si toamna/ în vii, se coceau struguri/ de vis”. Nimeni dintre cei aflati sub vraja somnului nu voiau sa se trezeasca, aceasta fiindca trezirea presupunea revenirea la ordinea si la vechea lor forma, si probabil, si la vechile lor obiceiuri, de care le era, probabil, sila. De aceea ei „traiau în vis/ si chiar si arborii/ ca sa-i adumbreasca trebuiau mai întâi sa adoarma/ putând numai astfel sa-si zvârle/ peste trupurile lor întregi/ si umbra si radacinile lor.” Nimeni nu voia cu nici un chip sa se trezeasca, si, la drept vorbind, pentru ce s-ar fi trezit, odata ce stiau ca - vorba cuiva – „nu somnul ratiunii, ci somnul natiunii naste monstri?” Fiecare dintre ei prefera sa ramâna prada propriului sau vis. Nichita Danilov este scriitor si publicist
