Fiecare tara are nevoie de propriile sale mituri. Unele fac parte din spiritualitatea profunda a natiunii, iar altele tin mai mult de cultura orala conjuncturala. Indiferent de natura lor, miturile întretin o nevoie de repere, de certititudini, de aspiratii nationale, regionale sau locale. Îmi satisfaceam stagiul militar, atunci când ni s-a spus, cu voce scazuta, specifica transmiterii unui mare secret, precum ca românii, în 1968, ca o masura de retorsiune a neimplicarii în actiunea de ocupare a Cehoslovaciei (invazie unde, de fapt, nu ne invitase nimeni), au fost atacati de tancuri sovietice care au fost topite cu arma laser la frontiera, neprecizându-se exact locul si momentul unde avusese loc aceasta confruntare militara total neobisnuita, finalizata prin schimbarea starii de agregare a tancurilor rusesti. Stiam de chestia asta înca din copilarie, adica tipul de întâmplare care ne populeaza universul oral, pe care o pusesem în aceeasi categorie cu povestirile science-fiction, care erau la mare moda pe vremea aceea. Adica e greu de crezut, dar nu imposibil! De unde a aparut aceasta convingere, conform careia românii puteau distruge tancuri cu ajutorul laserului în 1968? În anii ’60-70 au început sa se generalizeze tehnologiile de prelucrare neconventionale: prin electroeroziune, cu laser, cu plasma, cu ultrasunete, cu jet de apa, cu fascicul de electroni etc. (în prezent aceste tehnologii se numesc, din inertie, tot neconventionale, în fapt fiind, de multa vreme, conventionale). Aceste tehnologii permiteau prelucrarea unor substante dure si extradure, prin îndepartarea unor cantitati de material sau prin decuparea unor profile complexe din straturi metalice sau nemetalice. Aceasta posibilitate nemaivazuta, de a prelucra aproape orice si oricum, a permis imaginarului colectiv sa genereze, în acel context social-politic, toata istoria cu tancurile topite cu laser, care era în perfecta conexiune cu orgoliul national si cu pozitia noastra de disidenti în lagarul socialist. România era printre statele care realizasera propriul laser la foarte scurt timp de la primul astfel de sistem functional, cel din 1960, datorat lui Theodore Maiman (1927-2007, licentiat în fizica al University of Colorado Boulder, cu masterat si doctorat la Stanford University). Astfel, în 1962, la Institutul de Fizica Atomica de la Magurele, lânga Bucuresti, o echipa de fizicieni condusa la Ion I. Agârbiceanu (1907-1971, licentiat si doctor al Facultatii de Stiinte din Paris, fiul scriitorului Ion Agârbiceanu), realizeaza un laser cu gaz (heliu-neon) cu radiatie infrarosie. Oricum, cuvântul laser avea si are înca un mare impact emotional, desemnând o tehnologie deosebit de performanta, aproape ireala, care a fost asociata, la noi, cu un mit cât se poate de real: Henri Coanda. Nu a contat faptul ca marele savant a venit în România la un an dupa acea ciudata confruntare militara de la frontiera si nici ca acesta nu a avut niciodata preocupari în domeniul laserilor. Asocierea cu Henri Coanda avea sa dea un plus de credibilitate întregii povesti. Legenda era completa, avea toate ingredientele: mister, stiinta, o personalitate mitica asociata, politica subversiva, o tehnologie de ultima ora etc. Istoria s-a repetat în 1989, atunci când s-a spus ca teroristii detineau munitie prevazuta cu gloante vidia. Termenul vidia provine din industria prelucratoare a metalelor prin aschiere. Astfel, sculele aschietoare au, uneori, partea activa echipata cu niste elemente extrem de dure, realizate din carburi metalice sinterizate, din wolfram, titan, tantal sau niobiu. Sinterizarea este procedeul prin care aceste carburi, sub forma de pulberi, sunt presate la temperaturi si presiuni înalte, în prezenta unui liant, de regula cobalt, rezultând, în final, în acest caz, niste componente numite placute aschietoare din carburi metalice sinterizate. În decembrie 1989, pe fondul isteriei generalizate si a dezinformarii totale, s-a nascut ideea ca teroristii, care, nu-i asa?, trageau din toate pozitiile, erau posesorii unor arme necunoscute, extrem de performante. Aceasta informatie, combinata cu numarul mare de victime, a facut posibila aparitia legendei gloantelor cu cap vidia. De fapt nu vidia, ci widia. În jargonul din industrie, widia este asociat cu placutele metalice sinterizate carora li se spune, pe scurt, placute widia. Denumirea vine de firma cu acelasi nume, Widia, care astazi este componenta a grupului de firme americane Kennametal. Acum aproape 100 de ani, Widia producea primele placute din carburi metalice, denumirea fiind o prescurtare a unei expresii din limba germana, Wie Diamant! (ca diamantul!). Nu s-a gasit nici o urma de glont cu cap widia în decembrie 1989. Nu exista, din câte se stie, nici o dovada a existentei unui astfel de tip de munitie în desfasurarea acelor evenimente. Cum s-a facut de a aparut legenda widia? Totul se explica prin efectul impresionant, chiar si vizual, pe care îl provocau placutele widia în timpul proceselor de prelucrare. Si cum numarul celor care lucrau pe marile platforme industriale de prelucare a metalelor era mare, s-a nascut si s-a raspândit ideea gloantelor cu cap widia, înca din primele momente ale evenimentelor din 1989. Este interesant faptul ca intuitia uvrierului român a functionat perfect, gloante cu vârf widia exista, utilizându-se în acest scop carbura de wolfram (tungsten). Dar asta s-a aflat ulterior desfasurarii revolutiei române! Cum a fost posibila aparitia acestor legende, dintre care una s-a dovedit a fi reala? Lasând la o parte toti factorii favorizanti în nasterea si transmiterea unor astfel de povesti, esential este faptul ca acestea nu puteau sa apara în lipsa unei mase critice de persoane cu pregatire tehnica. Iata, deci, cum industrializarea poate duce la dezvoltarea fondului national de mituri sau legende! Sau, iata cum industria productiva poate fi si creativa! Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic si prorector responsabil cu activitatea didactica la Universitatea Tehnica „Gheorghe Asachi” din Iasi
