Fluxul memoriei îl conduce pe narator la evocarea figurii profesorilor sai de „scoala generala”. Prin anii 1964-1965, profesoara de biologie, d-ra Mimi Coroi, împreuna cu viitorul ei sot, Ion Furtuna, au organizat o memorabila excursie de vreo doua saptamâni prin tara, cu trenul. La vârsta pe care o aveam atunci, de 11-12 ani, era prima mea iesire semnificativa din sat, daca nu punem la socoteala escapadele de o zi la Cernavoda, cu un grup de baieti, ca sa mergem la film - Cavalerul Pardaillan, Cocosatul de la Notre Dame si Elena din Troia sunt titlurile de care îmi mai amintesc! Cei 30-40 de elevi de la Seimeni, baieti si fete, cu vârste între 10 si 14 ani, am fost înghesuiti cu totii într‑un vagon de tren, amenajat cu un fel de paturi din scânduri pe doua niveluri, fiecare compartiment trebuind sa cuprinda cinci-sase copii. Pentru profesorii nostri fusese rezervat câte un compartiment separat. Alte doua compartimente fusesera rezervate pentru depozitarea „hranei reci” a copiilor, adica vreo câteva lazi de placaj cu biscuiti „eugenia” si cu pesmeti uscati, precum si câteva ladite cu marmelada. În comparatie cu confortul din autocarele moderne, ceea ce ni se „oferea” noua semana mai mult cu o deportare. Noi eram însa copiii dragi ai patriei socialiste, porniti sa ne cunoastem tara si total nestiutori de minunatiile altor lumi! Obisnuiti cu putinul de acasa, ne bucuram de ineditul absolut al situatiei si savuram calatoria ca pe o mare aventura. Vagonul nostru dormitor era atasat câte unei garnituri oarecare, potrivit itinerarului stabilit. O data tras pe o linie secundara în vreo gara, eram încolonati si condusi la internatul vreunui liceu, spre a ne îmbaia si a primi masa calda principala a zilei. Era în plina vara asa ca, de vreo câteva ori, „îmbaierea” am facut‑o sub cerul liber, între liniile de cale ferata, sub marele furtun suspendat de la care se alimentau cu apa locomotivele! Circulau înca vechile locomotive cu abur, al caror fum gros ne impregnase definitiv hainutele si parul cu mirosul lor de carbune. Dupa vizitarea în fiecare oras pe unde treceam a „obiectivelor turistice” prevazute în program, ne întorceam la vagonul nostru dormitor, care pornea, de obicei la o ora din noapte, catre urmatorul popas. Întregul itinerar nu mi‑l mai amintesc cu precizie. Plecati din gara de la Cernavoda, prima etapa a fost Bucurestiul, unde am zabovit doua sau trei zile. Bucuria primei zile de plimbare prin marele oras mi‑a fost umbrita de suferinta provocata de pantofii noi‑nouti din picioare, pe care, grijulie de aspectul baiatului, mama mi‑i cumparase cu câteva zile înainte. Noroc de una dintre profesoare care, cu pretul diminuarii drastice a banutilor de cheltuiala primiti de acasa, mi‑a cumparat niste „tenisi”, un fel de pantofi de sport din cauciuc si material textil, foarte la moda în epoca. O lunga plimbare prin Cismigiu, si pe la Ateneu, o vizita la Muzeul Satului si alta la Muzeul Antipa au constituit, cred, întregul continut al sejurului bucurestean. Au urmat, din câte îmi amintesc, Valea Prahovei, Sinaia (Castelul Peles!), Brasov (Muzeul Coresi din Schei), Fagaras, Sibiu (Muzeul Bruckenthal), Râmnicu Vâlcea, apoi din nou Bucuresti si acasa, la Seimeni, via Cernavoda. Peste tot eram dusi pe la vreun muzeu, ni se aratau ziduri vechi si cetati, dar totul se învalmaseste în mintea mea indistinct… Nu stiu cum sa interpretez mai corect acum aceasta experienta cruciala a copilariei mele. Ce ar trebui sa spun despre precaritatea conditiilor sanitare, despre oboseala si încântarea copilareasca în fata noului, despre contrastul izbitor între orasele prin care treceam si peisajul mai degraba patriarhal de acasa?! Curentul electric nu ajunsese înca în satul nostru… Revin acum la evocarea profesorilor mei de la „generala”. Pe lânga cei pomeniti mai sus, mai erau câtiva de care îmi amintesc bine. Minel Lupoi, pe care l‑am mentionat si în galeria maestrilor mei în mestesugul pescuitului cu undita, mi‑a predat fizica, fara prea mare tragere de inima. Dupa terminarea scurtei sale experiente didactice, si‑a gasit de altfel un job mult mai potrivit cu temperamentul si ambitiile lui, si anume „director” (cum spunea el!) la cinematograful din Cernavoda, unde avea trei subordonati, operatorul, casiera si femeia de serviciu. Singurul episod mai interesant pe care l‑am retinut din anul acela, când Minel mi‑a fost profesor - trebuie sa fi fost prin clasa a VII‑a -, a fost ziua în care am primit vizita la ore a unui inspector scolar. Întrucât nu era decât cu câtiva ani mai mare decât mine si‑mi venea var de‑al doilea pe linia bunicii materne, ne tutuiam în mod natural. Asa ca, în ziua inspectiei, în recreatie, dom’ profesor Minel ma trage deoparte sub batrânul dud din curtea scolii si ma ia din scurt, plin de emotie si cam speriat: - Bai, Jenica, am pus‑o da mamaliga! Ne vine un inspector la ore. Zi repede la ce lectie suîntem! - Pai, zic, dispozitive mecanice, planul înclinat, pârghia, scripetele... - Bine, zice, atunci uite cum facem. Te scot pa tine la tabla si spui lectia. O stii, nu?! Nu ma faci da râs. Mai zi‑mi vreo doua‑trei întrebari sa ti le pun eu dupa aia! Numai ca tot scenariul pe care îl încropisem împreuna cu tot dichisul s‑a dovedit pâna la urma inutil. Strecurat în clasa o data cu profesorul, toa’su inspector s‑a asezat cuviincios în ultimul rând din clasa si… a dormit cuminte cu capul pe banca, pâna la sfârsitul orei, când l‑a trezit clopotelul de recreatie! Chimia, în clasa a VIII‑a, am „facut‑o” cu Eugenia Iancu, fiica lui Costica Iancu, presedintele ceapeului, un om de treaba în felul lui. În singurul ei an de suplinitoare la Seimeni, Eugenia si‑a facut datoria cum se cade, pentru ca în anul urmator sa plece la studii la Bucuresti. Virginica Berbecaru a fost profesoara mea de limba rusa si de muzica. Mignona si comunicativa, abia iesita din adolescenta, absolvise si ea liceul din Cernavoda si ocupa un post de suplinitoare. Emana o intensa energie, în ciuda staturii ei scunde! Iubea nespus muzica si stapânea bine notiunile elementare de solfegiu, de descriere a instrumentelor muzicale si rolul lor în orchestra simfonica, de istorie a muzicii, pe care se straduia sa le împartaseasca (si cu ajutorul unui bun manual, e drept!) unor scolari mai degraba indolenti fata de tainele artei supreme. Pe mine însa farmecul tinerei profesoare ma convinsese, asa ca, o data ajuns la liceu, la Constanta, doamna Elena Mateescu, profesoara mea de muzica si dirijoare a orchestrei simfonice municipale, nu înceta sa ma laude pentru cunostintele mele muzicale, nevenindu‑i sa creada ca, într‑o amarâta de comuna, s‑a putut gasi o profesoara atât de priceputa ca Virginica. Lipsita de prejudecati, în anul viitor Virginica s‑a maritat din dragoste cu Costica a lu’ Vica, tractorist, un baiat smolit la figura, de doua ori mai înalt decât ea, blând si cu un suflet urias. În partea dreapta a fotografiei, poate fi vazuta Virginica si iubitul ei sot. Facuta cu ocazia „banchetului” de la sfârsitul clasei a VIII‑a, fotografia prezinta în prim‑plan pe narator împreuna cu tatal sau, iar în plan secund se mai afla mama si doamna Mimi Furtuna. Educatia fizica si desenul le faceam cu cine se mai nimerea, pentru completarea normelor didactice. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
