Reluând evocarea satului natal, autorul încearca sa reînvie prin cuvinte primii ani de scoala. Scoala, cu toate ale ei, local, profesori, simbolistica, se bucura înca, la Seimeni, în ochii oamenilor, de un respect aproape religios. Nu si‑ar fi permis nimeni dintre sateni, nici macar primarul sau militianul, sa fie cumva ireverentios sau, mai mult înca, sa ceara socoteala domnului sau doamnei învatatoare, chiar si atunci când acestia devenisera, de forma si la porunca proletar-revolutionara, „tovaras” si „tovarasa”. De persoana si de numele primei mele învatatoare nu îmi mai aduc aminte, poate si pentru faptul ca, în cele patru clase primare, s‑au succedat mai multe, suplinitoare, cum au fost de altfel toti învatatorii si profesorii mei de la „generala”. Prea mult interes pentru însusirea buchiilor în clasa I pare‑se ca nu as fi avut, de vreme ce deprinsesem cititul cu ceva vreme mai devreme, spre deliciul mosilor si unchilor mei, care, pe îngusta si povârnita prispa a unicei cârciumi a satului, ma puneau sa le silabisesc titlurile articolelor de prin ziare. De coperta Abecedarului meu, editia 1960, mi‑am amintit însa imediat ce am regasit‑o fotografiata pe net! Din acesti primi ani de scoala, singura ramasa vie în memoria mea a fost Iuliana, învatatoarea mea din clasa a II‑a. Ea mi-a daruit Basmele lui Ispirescu, în frumoasa editie in folio, cu ilustratiile Floricai Cordescu, carte pe care am citit‑o si recitit‑o cu nesat toata copilaria! Iuliana era vara primara a tatei, fiica a Niculinei, singura sora a lui tata-mare. O iubeam foarte mult pe Iuliana, nu doar pentru evidenta simpatie pe care mi-o arata, ci poate si pentru faptul ca, foarte tânara, abia iesita din adolescenta la terminarea liceului, eleganta, slabuta, costeliva si foarte mobila, era purtatoarea acelor trasaturi somatice si caracterologice ale liniei mele paterne pe care eu, din pacate, nu prea le‑am mostenit! La ciclul primar, în satul meu functiona sistemul „claselor simultane“. Una dintre învatatoare îi aduna într‑o clasa pe copiii de clasa I, cuplati cu cei din clasa a III‑a, iar cealalta învatatoare îi aduna laolalta pe cei din clasele a II‑a si a IV‑a. Dar si asa, cu clasele reunite, abia reuseau sa strânga fiecare câte 15-20 de învatacei, caci satul nostru era mic. Desi centru de comuna Seimenii Mari, cum se numea pe atunci, era mult mai mic decât celelalte doua sate componente ale comunei, Dunarea (sostul Boascic) si Seimenii Mici. La „simultan”, învatatoarea lucra jumatate din ora de clasa cu cei mai mici, cealalta jumatate de ora cu cei mai maricei. În ce ma priveste, dupa ce terminam repede sarcina de lucru primita, asistam, ca spectator extrem de interesat, la dialogul învatatoarei cu cei din grupa de vârsta mai mare si, ulterior, cea mai mica. Jocul acesta al alternantelor ma amuza la culme, caci parcurgeam, practic, într‑un fel de spirala, de doua ori aceleasi continuturi! În ciclul primar, materiile mele preferate au fost aritmetica, muzica si lucrul manual. Unica tema „de studiu” la ultima „disciplina” era împletitul de cosulete si covorase din foi de porumb sau din papura frageda, mestesug la care ajunsesem destul de îndemânatic si pe care nu l‑am uitat nici astazi. Cu caligrafia m‑am descurcat prost întotdeauna, iar la citire ma plictiseam de moarte, data fiind prapastia dintre silabisirea trudnica si elementara din abecedar a colegilor mei si calitatea textelor din cartile pe care le citeam acasa singur, gasite prin casa, împrumutate de la biblioteca sau primite de pe la învatatoare. Portar sau paznic scoala noastra nu avea. Aceste atributii erau lasate si ele pe seama îngrijitoarei scolii, tusa Safta Cocor, cimotie de‑a noastra apropiata, nevasta unui var al mamei si mama a Leontinei, care i‑a si mostenit slujba. Senina, blânda si înceata în miscari, cu mersul ei leganat, tanti Saftica era un fel de genius loci al localului scolii, protectoare tacuta a hergheliei de 70-80 de elevi, care veneau la ore în doua schimburi, cei mici, din clasele I-a - IV‑a, dimineata, cei mai mari, din clasele a V‑a - a VIII‑a, dupa-amiaza. Dimineata si la prânz, ea ne deschidea usa de la intrarea din spatele scolii, destinata elevilor, încercând sa domoleasca harmalaia si înghesuiala copiilor nerabdatori sa se adape la izvoarele culturii si ale cunoasterii! Seara, când facea curatenie, ea avea grija sa recupereze lucrusoarele pierdute ale vreunui copilas mai uituc si sa i le înapoieze a doua zi. Sarcina ei principala era sa mature zilnic întreaga scoala si sa stearga dusumelele cu somoiogul muiat în motorina - mirosul motorinei a ramas în memoria mea olfactiva ca semnal sinestezic al scolii de la Seimeni! -, iar iarna sa aprinda si sa întretina focul în sobele din cele doua, de la o vreme patru, sali de clasa, plus cancelaria profesorilor. Tot ea avea în grija si de cele trei cabine, rezervate pentru baieti, fete si, respectiv, profesori, ale „toaletei” de caramida tencuita din fundul curtii scolii. Poate si datorita harniciei tusii Safta, poate si datorita numarului mic al „utilizatorilor”, înjghebarea sanitara era tot timpul, iarna‑vara, uscata, curata si cu peretii proaspat varuiti. În nici un caz nu se compara cu acel pestilentium absolute din stabilimentele publice ale epocii, ca, de exemplu, cel din gara din Cernavoda, pe unde voi fi fost, ulterior, silit sa trec, elev de liceu, în drum spre Constanta. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
