Autorul evoca o serie de detalii ale vietii cotidiene a consatenilor sai în primii ani ai agriculturii comuniste. Momentul despartirii de sat, când urma sa plec la Constanta pentru a urma liceul, era înca departe. Cei dintâi ani petrecuti de parintii mei „la colectivaˮ au coincis, în ceea ce ma priveste, cu vârsta la care copiii manifesta cea mai mare receptivitate fata de ceea ce îi înconjoara. Copil fiind, traiam cu toate antenele fiintei mele deschise spre ceea ce se petrecea îm jurul meu. Eram atât de prezent si de absorbit în atentia cu care urmaream dialogurile între cei mari, care mi se pareau pline de culoare, abundente si aproape greu de urmarit între mama si suratele ei, parcimonioase si pline de mister între batrâni, precise si la obiect, de obicei, dar piezise sau ironice câteodata, între barbatii tineri, asa încât nu rareori eram repezit cu apostrofari precum: „ce casti ma gura la vorbele noastre, pleaca si tu d’acilea si te joacaˮ sau „du‑te, ma, d‑aicea, ce, tu nu ai nimica da facut dacât sa te bagi în sufletele oamenilor?”. Multa vreme, pâna spre adolescenta, nu îmi da pace gândul ca vorbirea celor mari între ei este alta decât cea prin care ei se adresau copiilor, adica un fel de cod special folosit de ei ca sa îsi ascunda de noi, cei mici, ideile si intentiile adevarate. Acest cod special voiam sa‑l înteleg si sa mi‑l însusesc si eu. Aprecierile, evaluarile si analizele pe care le voi face în continuare au la baza amintirea vie a acestor trairi primare. Dupa socul „comasariiˮ pamânturilor si al confiscarii vitelor si uneltelor agricole (carute, pluguri, grape, semanatori etc.), se parea ca lucrurile au intrat într‑un fel de normal al lor, ca oamenii au început sa se obisnuiasca cu noul lor statut de „proprietari comuniˮ ai unei mari „gospodariiˮ. Câtiva ani la rând, muncile câmpului nu s‑au schimbat în concretetea lor: aratul cu plugul tras de boi sau de cai, semanatul cel mai adesea manual al grâului, secarei, orzului, ovazului, meiului sau porumbului, prasitul cu sapa în mai multe rânduri, secerisul cu secera al cerealelor paioase si culesul porumbului sau al cartofilor, culesul strugurilor în vii, toate se faceau manual, ca si mai înainte. Tractoarele, semanatorile si combinele nu aparusera înca spre a pune punctul final rostului muncii taranului. Singurele componente mecanizate ale muncii în sat erau cele doua batoze pentru cerealele paioase, confiscate, în folosul geaceului, de la fostii proprietari, asa‑zisi „chiaburiˮ. Fiindca veni vorba, inserez aici o sumara explicatie de lexicologie istorica. Substantivul chiabur împrumutat din turca prin secolul al XIX-lea, poate chiar mai devreme, întrebuintat si ca adjectiv, avea, la origine, dupa cum atesta prezenta sa în texte de autori cu totul respectabili, precum Ispirescu, Creanga sau Sadoveanu, conotatii puternic pozitive, indicând trasaturi ale unui ins intrepid, bogat, harnic si ingenios. În detestabila lor slugarnicie fata de ocupantii sovietici, oamenii lui Petru Groza, Ana Pauker si Gheorghiu‑Dej, dupa cum compromisesera si vechiul si nobilul cuvânt tovaras, au atribuit si vechiului cuvânt sensuri pervertite. Prin documentele de partid si prin propaganda (radio, presa, agitatie vizuala prin „gazeta de pereteˮ) s‑au impus cuvântului chiabur conotatiile negative si compromitatoare ale exploatatorului hidos si fara mila, care profita de munca bietului taran lipsit de resurse si de aparare. Imagineaza‑ti, tinere potential cititor al acestor rânduri, ce ai fi simtit tu când, la capatul unei zile de munca încordata, pe pamânul tau, mostenit de la parinti, cot la cot, alaturi de prietenul tau din copilarie, pe care îl iubeai mai mult decât pe un frate, dar care era mai putin norocos si mai sarac decât tine si pe care l‑ai fi platit întreit sau împatrit fata de vecinii tai, cu care ai împartit frateste pâinea, brânza si rachiul prânzului frugal în scurtul rastimp de odihna la umbra nucului de pe razorul stramosesc, unde bunicul tau te învatase cum se tin coarnele plugului, ce ai fi simtit tu, deci, când, în maidanul din fata primariei, un tovaras cu sapca, venit de la raion ca sa aplice lupta de clasa, te‑ar fi aratat cu degetul acuzator si ti‑ar fi aruncat în fata cuvintele infamante chiabur, exploatator nemilos si lipitoare a satului??!! Dar el, prietenul tau, tovaras si frate în explorarile copilaresti prin lunci si printre dealuri? Cum sa te priveasca el de acum încolo, la porunca, ca pe un dusman de moarte, ca pe o întruchipare a diavolului? Asadar, ca si mai înainte, oamenii se sculau cu noaptea în cap, la chemarea ancestrala a pamântului care trebuia lucrat. Numai ca în batatura nu îl mai asteptau linistiti, ca sa fie hraniti, adapati, tesalati si înhamati la caruta caisorii lui, care îi simteau de departe soaptele si mirosul, fornaind multumiti la aparitia stapânului. Murga si Suru, care erau de acum exilati sus, la deal, la grajdul comun, laoloalta cu zecile de cai din sat, înghesuiti si neglijati ca toti ceilalti! Mai ales pentru barbatii mai în vârsta, lucrul acesta, despartirea silita de caii lor dragi, era o suferinta sufleteasca acuta. Încercau sa îsi înabuse durerea prefacându‑se optimisti. Fie, pareau sa‑si zica, vom merge pe jos, cu traista în bat, ca sa ne regasim caisorii la deal, nu în curtea unde s‑au nascut! Hai, baieti, la deal! Vedem noi acolo ce facem, pamântul nu poate sa astepte nelucrat! Ceea ce nu puteau întelege si accepta barbatii, repet, în special cei mai în vârsta, erau noutatile reale, concrete, ale „colectiveiˮ: de acum nu mai lucrezi dupa capul tau, dupa cum îti spune instinctul, datinile si experienta, ci potrivit indicatiilor sefilor si „planuluiˮ care trebuie realizat, pentru ca asa vrea partidul. Începea era agriculturii „stiintificeˮ, adica a agriculturii planificate si dirijate prin hotarârile luate la plenarele si congresele partidului de la Bucuresti. Cei care îti indicau tie ce ai de facut se numeau sefi de echipa sau brigadieri. Am tinut minte numele lor: la „cultura mareˮ, adica la cerealele principale, brigadier era to’arasul Virgil Nitoi, un lungan slabanog, cu vorba sparta, cu o figura de veverita speriata, datorata celor doi incisivi superiori crescuti disproportionat si umbriti de o mustacioara „muscaˮ, la moda printre activistii „peceriiˮ, vorba nemuritorului Luca Pitu. La „sectorul viticolˮ, brigadier era Gica Vâja, om priceput în ale viei si vinului, care scapase ca prin urechile acului de stampila infamanta de chiabur, renuntând benevol si printre primii la toata averea. Versatil si oportunist, devenise mai catolic decât papa în aplicarea „directivelor partiduluiˮ. „Vointa partiduluiˮ, adica directivele de la Bucuresti, Constanta sau Medgidia, era pentru el litera de lege. Reusise astfel sa îsi pastreze casa aratoasa din centrul comunei si un fel de imunitate la intemperiile politice de tot telul, locale sau raionale. Ca semn al vechii glorii de „baronˮ local, pastrase si purta cu emfaza retinuta porthartul din piele de calitate, roscat‑maroniu, al ofiterilor armatei române de odinioara. Era tacut si demn, emitând prin tinuta si gesturi mesajul: „Nu aveti încotro, mocofanilor, aveti nevoie de competenta mea!ˮ În fine, la sectorul legumicol, brigadier, expert necontestat, fusese numit nea Neculai Cristache, om blând, cu o figura solara si cu o vorba linistitoare, tata a doua fete frumusele, tacute si decente. El domnea peste cele doua gradini legumicole ale ceapeului. Una era cea din Laghita, pe malul inundabil al Dunarii, înspre Boascic, de unde, sub privirile binevoitoare ale brigadierului („Luati, baieti, luati, ca este dastul!ˮ), ne „aprovizionamˮ vara, în voie, cu rosii si castraveti, fara scrupule si remuscari de natura etica, baietii pescari care ne întâmplam prin zona. Cealalta gradina era amenajata în larga lunca a Troinei, la doi pasi de Seimenii Mici, unde mos Cristache ne îmbia, daca treceam pe acolo, pe copiii ceapistilor sau pe oricine, cu guliile si cu ridichile al caror gust si aroma nu vor mai fi regasite niciodata în universul întreg al acestei existente terestre. Geniul sau de legumicultor s‑a vadit în întreaga lui incontestabila splendoare prin împrejurarea ca, dupa 1990, când sandramaua ceapista s‑a dus pe apa sâmbetei, mos Neculai Cristache, aproape octogenar, furniza cunoscatorilor, culese de pe cei câtiva ari pe care îi îngrijea singur în gradina proprie, de sub Movila, ridichile, tomatele, castravetii si salatele cele mai gustoase din lume. Mos Cristache, te rog sa primesti, de acolo de unde esti, preaplecatele mele omagii si admiratia mea fata de bunul samaritean si fata de profesionistul desavârsit care ai fost! În poza de mai sus apar lucratorii de la „sereleˮ de pe malul Troinei, într‑o zi din iarna anului 1963; în ordine, de la stânga: Ilarion, tatal meu, mos Gheorghe Vica, copilul Mihai Popescu, coleg de clasa cu autorul, mos Ion Giuglea, mos Stefan Cocor, var al mamei, mos Neculai Cristache, mos Vasile Greavu, Ion Popescu. (Va urma) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
