Denumita „colectivizarea agriculturii”, bolsevizarea satelor românesti a început în Dobrogea. La o disciplina noua intitulata Geografia Dobrogei, la scoala aflam „cu mândrie” ca primul colhoz din tara noastra a fost organizat în comuna Ceamurlia de Jos, un sat de oameni necajiti, situat nu departe de latura sudica a Lacului Razelm. Nu intentionez sa fac o analiza istorica propriu‑zisa a unui proces dramatic, la care am fost martor în primele decenii de viata si care s‑a finalizat cu distrugerea accelerata a satului românesc traditional si cu disparitia definitiva a taranimii. Îmi propun sa evoc doar câteva momente din experienta mea si a familiei mele, asa cum mi se înfatiseaza ele din apele nesigure si tremuratoare ale memoriei, din prima copilarie si din adolescenta. Pâna prin 1960, când le‑a venit rândul si consatenilor mei „sa se înscrie în colectiva”, tinerii mei parinti mei reusisera sa îsi încropeasca o gospodarie consistenta, desprinzându‑se de cele ale propriilor parinti. Din amintirile mele cele mai vechi recompun imaginea unei forfote continui în larga noastra curte de la Seimeni, situata la poale dealului care strajuieste satul în dreapta, în partea opusa Dunarii. Câteva zeci de oi cu mieii lor, sapte-opt scroafe cu purceii lor, nenumarate gaini, rate, gâste si curci cu puii lor, toate se trezeau primavara la viata, disputându‑si zgomotos dreptul fiecaruia la atentia si grija gospodinei si a stapânei întregii menajerii, tânara Nicoleta, ajutata uneori de tovarasele ei de nadejde, tigancile Leanca si Rodica. De la o vreme, si cei doi baieti ai ei primeau si ei sarcini potrivite, dintre care cu cel mai mare entuziasm o îndeplineau pe cea de smulge de pe lânga garduri si a aduce cu bratele maldare de stir scrofitelor cu purcei, care pareau ca nu se vor satura niciodata de delicioasa planta. Pentru relativa absenta din acest paradis domestic a tatalui, Ilarion, am primit explicatia cuvenita mai târziu. Când nu reusea sa gaseasca o slujba sezoniera mai acatarii, ca merceolog sau ca vânzator, seful familiei se îngrijea, în câmp, de cele doua hectare de teren arabil pe care reusise sa le cumpere si pe care le cultiva în special cu porumb. Peisajul s‑a schimbat brusc într‑una din primaveri, în câteva zile, când peste sat, în locul freamatului ancestral, de mugete, behaieli si nechezaturi amestecate cu „îndemnurile pentru vite”, s‑a asternut o liniste de mormânt. Vitele mari, caii si vacile, ca si cea mai mare parte din oi, porci si pasari au fost duse „la deal”. Înghesuite într‑un fel de saivane privizorii ale nou‑înfiintatei „gospodarii colective”, bietele animale trebuiau, prin masificarea lor, sa semnifice încoronarea cu succes a „comasarii” terenurilor, chipurile, pe baze stiintifice, pentru cresterea productivitatii, pentru echitate sociala, bla, bla, bla. Aversiunea mea pentru tot ce înseamna colectivism si inginerie sociala îsi are un reper traumatic indelebil în imaginea tinerei mele mame, care îsi mâna din urma mica turma de oi afara din curte, apoi pe ulita spre deal, plângând încetisor si urmata de cei doi baieti, care plângeau si ei, fara sa înteleaga prea bine de ce, dar simtind ca ceva ireparabil se petrece sub ochii lor. Suferinta si obida tinerei si agerei gospodine mai aveau un izvor nemarturisit si în temerea ca a fost lasata singura la nevoie de barbatul ei. Dupa cum ea însasi ne‑a povestit mai târziu, mamei i‑a mai venit inima la loc atunci când a constatat ca mai toate familiile procedasera la fel. Programând o anumita zi pentru „predareaˮ tuturor oilor, organizatorii cinicului spectacol mizasera probabil pe un efect deopotriva ritualic si propagandistic. De aceea, neparticiparea barbatilor la aceasta mascarada trebuia descifrata ca un semn de dispret tacut, de detasare si de speranta ca ce se petrece sub ochii lor, dar fara vointa lor este doar ceva provizoriu si trecator, este, poate, doar o experienta prin care se va dovedi ineficacitatea muncii în colectiv si ca, în scurta vreme, se vor trezi din acest vis urât si îsi vor reface gospodariile. Satenii refuzau astfel sa receptioneze puternicul mesaj subliminal care li se transmitea: de acum încolo s‑a terminat cu sentimentalisme „mioritice” si cu datini arhaice, cum ar fi numaratul, însemnatul pe raboj si marcatul cu un semn particular al oilor fiecaruia, caci începem o era noua, a vietii si muncii în colectiv, care presupune stârpirea oricaror elanuri si instincte individualiste. Ei, consatenii mei, nu aveau cum sa‑si închipuie, cum sa accepte gândul acesta, pe care acum îl formulez eu în locul lor si pentru ei: ca ei sunt ultimii tarani, ca lungul sir al stramosilor lor se sfârseste brusc cu generatia lor. În ceea ce ne privea pe noi, sirul celor trei-patru generatii de mocani ardeleni care colonizasera Dobrogea, acceptând, dupa cum am aratat într‑unul dintre foiletoanele anterioare, sa devina din oieri plugari, urma sa se rupa definitiv cu mine. As îndrazni sa merg înca si mai departe! Fundamentul demografic al identitatii românesti îsi schimba acum radical configuratia. Cei care au mai apucat sa cunoasca satul de odinioara nu‑i mai recunosc deloc trasaturile în asezarile de azi, care mai poarta înca, în virtutea inertiei, aceasta denumire. Bâjbâielile ultimelor decenii si marasmul politic si social actual se explica în buna masura si prin disparitia brutala a ethosului taranesc. De acum încolo natiunea româna pare sa paseasca nesigur, asemenea unui organism cu coloana vertebrala fracturata sau asemenea unei corabii aflate în deriva dupa frângerea catargului principal. Supravietuirea României ca stat se datoreaza integrarii europene, realizata nu cu sprijinul decerebratei „natiuni” române, ci în pofida ei! Revin la firul povestirii. Defileul numit „La Movila”, un fel de râpa adânca folosita ca principala cale de acces dinspre albia satului catre „câmpuri”, avea la baza lui un maidan mai larg în care se varsau câteva din ulitele satului. În dimineata aceea fatidica, spre acest maidan se scurgeau pe ulite, una dupa alta, mânate mai ales de femei si de copii, oile satului. Oitele noastre, despre care mama ne asigura mereu, pâna la batrânetea ei prematura, ca fusesera cele mai frumoase din sat, s‑au amestecat indistinct cu restul oilor, fara sa fie numarate, însemnate sau contabilizate în vreun fel, la gramada „colectiva”. Ce nevoie ar mai fi de semne individualizate, de vreme ce totul urma sa fie otova, al tuturor si al nimanuia?! Cât de adânca trebuie sa fi fost durerea în inimile bietelor femei! Acolo La Movila, au fost asadar adunate, la începuturile ceapeului în Seimeni, si cele câteva mii oi din care, dupa 30 de ani de agricultura socialista, s‑a ales praful. La Movila au continuat sa se strânga în fiecare dimineata putinele vite pe care satenii mai aveau voie sa le pastreze pe lânga casa, pentru a fi date pe seama vacarului tocmit sa le pasca. Pentru baietandrul si mai apoi flacauasul care devenisem, locul capatase pentru mine ceva sumbru si nelinistitor. În drumurile mele catre bunicii paterni sau catre unele din locurile de pescuit de la Dunare, eram nevoit sa merg pe acolo. Treceam glont prin locul acela, nu îmi placea deloc mirosul de balega, ma straduiam sa ma conving ca nu iubesc deloc vitele si nici sapa, nu voiam cu nici un chip sa îmi asum umilinta si resemnarea care se citea pe chipurile bietilor mei consateni. Asemenea zecilor de mii de tineri ai generatiei mele, nu aveam decât un singur gând, sa scap din acea lume de care, credeam, nu ma leaga nimic. (Va urma) Post scriptum. În fotografia de mai sus poate fi admirata jubilatia singurilor profitori ai nimicirii taranimii, activistii peceristi, înca „proletari” la chip si la port. La un miting de prin 1958 cu activistii din agricultura de la Constanta, în mijloc se vede statura dominanta a to’arasului Gheorghe Gheorghiu‑Dej, iar la umarul lui drept îsi iteste zâmbetul sardonic tânarul Nicolae Ceausescu. Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
