Sunt dator sa încep acest penultim episod despre initierea mea în umilul mestesug al pescuitului cu undita cu rectificarea unei erori din foiletonul trecut. Fratele meu Dorin îmi atrage atentia ca pe unchiul tatei, podarul, îl chema mos Radu Zainea, si nu Vasile Radu, cum sta scris în text. Cum a putut sa îmi vina "sub condeiˮ numele reputatului ebraist, colaborator al lui Radu Galaction la elaborarea frumoasei editii din 1938 a Bibliei, este un lapsus calami pe care un bun psiholog l‑ar putea explica probabil cu usurinta! Daca tot veni vorba de unicul meu frate, trebuie sa recunosc ca Sfântul Petru l‑a daruit cu mult mai mult noroc si iscusinta de pescar decât pe mine. Nu stiu daca el îsi mai aminteste de seara de toamna târzie când, venit acasa la un sfârsit de saptamâna de la Constanta – eram prin clasa a zecea, aveam deci vreo cincisprezece ani, iar el vreo treisprezece –, ne‑am întîlnit chiar la poarta casei noastre. Venea de la pescuit de pe undeva prin Laghita si ducea în spinare un sacotei plin de crapceni de toata frumusetea. "Modestiaˮ retinuta a eroului ("Nu mai aveam mamaliga, ca as mai fi stat!ˮ) era o expresie a triumfului mult mai elocventa decât logoreea autista a pescarilor "obisnuitiˮ. Revenind acum la fluxul principal al memoriei, de zona pietroaielor de sub deal este legat si chipul lui Ghita Petcu, un baiat cu vreo patru‑cinci ani mai mare decât mine, caruia îi admiram dibacia cu care prindea, unul dupa altul, obletii mai maricei, pesti care "cadˮ foarte rar la undita. (Ca sa nu ramâna nementionat, toti prietenii mei, care au gustat saramura de obleti fripti pe tabla si preparati de mama Nicoleta dupa cea mai simpla reteta, cu apa, sare si usturoi, alaturi de care se aseza bulzul de mamaliguta fierbinte, afirma unanim ca ceva mai delicat si mai gustos nu poate exista!) În cârligul foarte mic de la capatul singurei undite cu care pescuia, Ghita, care purta glorioasa porecla de Soparu, punea un cocolos de pîine nu mai mare decât o boaba de piper! În doua-trei ore baietanul îsi umplea traista si pleca acasa caci, spre deosebire de noi ceilalti gura casca, mai mult sau mai putin nepriceputi, el nu pescuia "din distractieˮ, ci ca sa duca ceva "legumaˮ acasa, mamei si celorlalti frati ai sai, Costica, Manea si Ionel. Locuiau cu totii, într‑o saracie lucie, într‑o casuta cu o singura camera, iar curtea lor, destul de larga, se afla chiar la poarta scolii, în centrul centrului, cum s‑ar spune. Sugerând ceva din etanseitatea misterioasa a clanurilor siciliene, solidaritatea lor fraterna impresiona si impunea respect. Poftit odata de Ionel, cel mai mic dintre frati, poreclit Ghimpe, le‑am vizitat curtea si casuta, care m‑au impresionat prin curatenie si ordine. Mai târziu mi‑am explicat tacerea si retractilitatea lor excesiva: tatal lor fusese legionar, se afla în puscarie, asa încât lor li se indusese un fel de sentiment de paria. Desi eu îl priveam cu respect si admiratie, Ghita Soparu mi‑a purtat pica toata copilaria din cauza unei nefericite întâmplari, a carei responsabilitate trebuie pusa integral pe seama subsemnatului. Era într‑una din zilele mai senine de dupa sarbatorile de iarna, când prin buzunarele baietilor mai zornaiau ceva banuti câstigati cu uratul. Cred ca eram prin clasa a doua. Alungat de la jocul de risca de baietii mai mari, printre care încercam sa ma strecor si eu, m‑am refugiat în gradina parinteasca, punând gradina Topârcenilor între mine si ceilalti, ramasi pe maidanul lui Gheorghe a lu’ Danila, unde mai faceam câteodata orele de educatie fizica de la scoala. Ca sa nu îmi caut de lucru, drept represalii pentru refuz, am început sa îi strig pe baieti pe poreclele fiecaruia, insulta de neiertat în satul nostru la acea vreme! O bucata de caramida bine tintita de unul dintre flacaiandri m‑a lovit drept în frunte. Vazându‑ma urlând si plin de sânge, tata m‑a întrebat cine a m‑a lovit. La întâmplare, l‑am numit pe bietul Ghita a lu’ Petcu. Ca hultanul asupra unui cârd de puisori s‑a napustit furios tânarul tata asupra cetei de baietani, ca sa‑si razbune odorul! Scatoalca pe care a încasat‑o în învalmaseala nu mi‑a iertat‑o Ghita niciodata! Mai ales ca vinovatul nu fusese el, ci Zarica Babii Danii! Admira, rogu‑te, benevolente lettore, splendida sonoritate a acestui nume purtat, daca îmi aduc bine aminte, de un prichindel tantos si vorbaret! Tot acolo, la pietroaie, l‑am asistat într‑o vara, pe post de Leporello, pe varul meu Marcel, mai mare decât mine cu vreo zece-doisprezece ani. Venise de la Constanta cu "sculeˮ perfectionate, lanseta, mulineta, tot tacâmul, chipurile, la prins de salai! Sigur pe farmecul lui masculin cu profil à la Jean Paul Belmondo si pe prestigiul lui de marinar, tragea, asiduu dar fara mari sperante, clopotele lui Mimi, una din profesoarele mele, iar eu, baiat prin clasa a sasea, trebuia sa fac pe mesagerul si avocatul lui! Dupa câteva drumuri de la gârla la scoala si înapoi, a trebuit sa renunt la misiunea mea diplomatica, realmente deprimat ca n‑am putut sa îi fac pe plac varului Marcel, adica sa îi obtin o întâlnire cu aleasa inimii! Am lasat balta pescuitul si ne‑am întors acasa cu mâinile goale, ocolind pe uliti mai laturalnice scoala, unde Dulcineea îsi vedea nepasatoare de treburi. Noroc de pâinea proaspata, abia scoasa din cuptor, si de puiul fript pe care bunica Marita îl sacrificase în cinstea celui mai mare dintre cei zece nepoti ai ei, bucate din care m‑am înfruptat si eu cu harnicie. Lectia specifica despre capturarea salaului, nobilul rapitor la care râvneam cu totii, am primit‑o de la Minel, recunoscut ca expert în materie. Flacau de vreo 23-24 de ani, Minel Lupoi îmi venea var de‑al doilea, tatal lui, disparut în razboi, fiind var cu mama mea, si ea o Lupoaica pe linie materna. Absolvent de liceu, Minel era, ca suplinitor, profesorul meu de fizica. Îi voi face portretul la momentul potrivit, când voi povesti despre scoala primara. Într‑o zi de pe la începutul verii, ne întâlnim pe ulita, în fata curtii noastre. El venea de la câteva case mai încolo, unde locuia unchiu‑sau Stefan Lupoi, inubliabilul Fanimosca, a carui luminoasa figura am mai mentionat‑o în aceste pagini. –"Bai Jenica, mâine mergi cu mine la salai. Ma duc în Latu! Te iau cu mine, daca vrei! Mâine dimineata la ora cinci sa fii, cu undite si ce‑ti mai trebuie, la barca lu’ Agam, ca i‑am cerut‑o si mi‑a dat cheia! Momeala aduc eu.ˮ Auzi întrebare, daca vreau??!! De când jinduiam eu la asemenea oferta. Latu era ostrovul cel mai vechi si cel mai mare de pe Dunare, din dreptul satului nostru, împadurit si cu o japsa sclipind plina de farmec în mijloc. Pa latura dinspre Balta Ialomitei curgea canalul adânc pe unde treceau vapoarele, marginit de cel mai recent dintre ostroave, Lungul, care s‑a dezvoltat, an dupa an, prin aluviuni, chiar sub ochii nostri. De partea ceastalalta a Latului, despartit de acesta prin alt canal, "pluteaˮ, ca o carvela, Ostrovelul, insula mea preferata, tinta principala a înotului zilnic. Vara, dupa retragerea apelor, în fata celor trei ostroave se iveau prundurile, limbi de nisip, cautate mai ales de fete, caci erau mai aproape de mal si, deci, mai accesibile. Dupa o noapte dormita iepureste, cu mult înainte de ora cuvenita, eu ma si înfiintasem la malul gârlii, lânga barca lui Agam, potrivit indicatiilor magistrului. Linistea desavârsita a diminetii de vara nu era tulburata decât de clipocitul surd al apei, de tipetele vreunui nagât sau de clampanitul berzelor din sat. "Hai, urca în barca!ˮ Îndemnul lui Minel m‑a trezit din atipeala care ma cuprinsese. (Va urma.) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iasi
