Autorul continua evocarea unor ani din anotimpul paradisiac al copilariei si adolescentei petrecute pe malurile Dunarii. În toponimia locala a maretelor tarmuri ale Dunarii de Jos, la Seimeni, la câtiva zeci de pasi de Ciupul Troinei, venea portiunea numita La Potmol. Tinea vreo suta de metri si trasa una din laturile ceairului, izlazul comunal, inundat iarna si primavara, dar pajiste înflorita pe timpul verii. Pa latura opusa erau gospodariile unor familii mai înstarite, care stiau sa se foloseasca de avantajele horticole ale inundatiilor de primavara, dar si casele sarmane ale celor câtorva familii de tigani, carora inundatiile le sporeau saracia! Se zicea „la potmolˮ fiindca, în absenta pe maluri a oricarui pom sau a pietrisului, te scufundai în mâl pâna dincolo de genunchi. Acolo, la capatul unor înjghebari sumare, încropite din câteva maldare de rogoz, se aflau „debarcadereleˮ unde cei câtiva barcagii ai satului îsi „trageauˮ dubele sau luntrele. M‑a fascinat întodeauna, copil, modul ingenios în care oamenii apelor îsi securizau pretioasele îmbarcatiuni, agatând lacatul de un lant prins de capatul unui lung sfredel de otel înfipt, prin rasucire, în pamânt! Ca sa îl poti desfereca, ma gândeam, ar trebui sa învârti de câteva zeci de ori întregul dispozitiv, cu barca cu tot. Acolo, La Potmol, am parcurs, flacaiandru, un stagiu autodidact, încercând sa prind si eu un somn urias, de care tot povesteau pe la cârciuma pescarii „seriosiˮ la care cascam, uneori, gura. Mi‑am încropit asadar un pripon trainic, de vreo treizeci‑patruzeci de metri lungime. Pe bucata de sfoara durabila, sterpelita de pe la combinele de facut baloti din câmp, am prins cu nailon câteva zeci de cârlige mari, iar la capat, drept greutate, am agatat un surub zdravan. Ca momeala, dupa cum spunea teoria, îmi procuram din ghiol niste lipitori dolofane, prindeam la iuteala câteva broaste tinute într‑un borcan sau, la ocazie, o bucata de ficat subtilizat de la gaina cenatuita de mama duminica, pe care, tot teoria o spunea, trebuia sa îl las câteva zile la „fezandatˮ, ca sa capete mirosul care, chipurile, îi atragea pe somnii cei mari. La unele cârlige mai puneam si câte un „buchet de râme negreˮ, nada care, mai ales vara, se procura cu greu, sapând o buna postata din ceair. Dupa ce legam capatul dinspre mal de un tarus puternic înfipt în namol, „lansareaˮ o faceam tinând în dinti celalalt capat al priponului si înotând trudnic spre larg, dar „la dealˮ, adica în contra firului apei. Savârseam tot acest ritual cu mare fereala, pe la crapatul zorilor, ca sa nu ma zareasca vreun concurent si sa‑mi fure prada cât timp eu mai dadeam câte o raita pe acasa, împins de foame, de sete sau de îndeplinirea datoriilor trasate de mama. Seara târziu, dupa lasarea întunericului, ma întorceam lamal, la locul pe care mi‑l însemnasem în cap si trageam, cu emotie si speranta, priponul din apa. Ar fi poate acum momentul „sa compunˮ o istorisire pescareasca verosimila, dar marturisesc cu multa smerenie ca, în afara de câtiva bibanasi pricajiti si de o stiuculita de un cot, alta prada nu am vazut în acea întreaga saptamâna. Ba nu, la un moment dat, am scos la mal si o buturuga adusa de ape! Somnul cel urias a ramas neprins, pentru visele viitoare! La locul numit „În Piatraˮ sau „La Piatraˮ era, într‑un fel, „portulˮ principal al satului. Suvoiul care se aduna navalnic pe ulitele satului când ploua mai tare – si care a sfârsit prin a si înghiti complet, acum câtiva ani, acea parte de sat! – crease, de‑a lungul anilor, un amplu promontoriu din pietris, curat si fara noroi, ideal nu numai ca loc de scaldat pentru copii, ci potrivit si pentru surorile, mamele si bunicile noastre, ca sa spele în Dunare lâna, macatele si presurile de prin casa, ba chiar hainele grele de iarna. Acolo, în Piatra, într‑un fel de golf în care apele fluviului se mai domoleau, acosta salupa care facea trei curse regulate peste Dunare, fie împingând, fie tragând cu otgoane podul plutitor; construit din doua bacuri uriase de lemn podite cu dulapi puternici, acesta era destul de încapator ca sa transporte peste apele învolburate ale marelui fluviu câteva carute deodata, sau chiar si câte un camion. Întrucât „capitanulˮ salupei era unchiu’ Stefan Dudu, un var al tatei, iar podarul, mos Vasile Radu, unchi drept, dupa mama, al tatei, ma bucuram de privilegiul de a putea pescui când voiam eu, de pe pod sau de pe salupa, „spre adâncˮ, adica mai în larg. Acolo, pe bac, am devenit expert în prinderea „la îmbucaturaˮ, adica cu o bucatica de peste mic în cârlig, a salaiasilor de vreo 500 de grame, pe care îi denumeam, în jargonul profesiei, strapazani, caci aveau exact dimensiunea cuiului din lemn de salcâm, strapazanul, prin care se fixa vâsla de marginea barcii, cu ajutorul unei curele. Peste alte câteva zeci de pasi venea portiunea cea mai impozanta a Dunarii de la Seimeni. Un pinten urias, de piatra calcaroasa si de huma vârstata, galbena si rosie, cu abundente urme fosilifere, înainta pâna la buza apei, silind Dunarea sa treaca printr‑un fel de mic defileu, presarat cu niste pietroaie mari si rotunde din granit negru, pe care secolele si apele fluviului le slefuisera dându‑le forma unor oua uriase. De aceea îi ziceam locului La Pietroaie. Era locul care îmi era si mie cel mai drag, era cautat de toti pescarii, mici si mari. Acolo, pitulit dupa un pietroi masiv, care îi servea deopotriva ca masa, dar si ca adapost împotriva razelor ucigatoare ale soarelui de vara, îsi facea veacul Mos Vladimir, personaj‑cheie al copilariei mele, pe care nu ezit sa îl trec în rândul mentorilor si magistrilor mei. Mos Vladimir era gagauz din Basarabia si vorbea o româna sumara dar colorata si încântatoare. Vorbea însa bine gagauza materna, turceste, bulgareste, tiganeste si ruseste, întelegându‑se fara nici o problema cu lipovenii, pe limba lor. Se lauda ca o rupe bine si pe nemteste. Daca îi luai în serios istorisirile, avusese o tinerete aventuroasa, petrecuta ca fugar prin Crimeea, Transnistria si Cadilater. Pripasit de la o vreme în satul nostru, era însurat cu o românca si avea cu aceasta o fata cam de vârsta mea. Cele doua femei, nevasta si fiica, erau calvarul batrânului. Îl terorizau fara mila, îl ocarau în fel si chip, ba îi mai si ardeau câte o palma. Îl buzunareau zilnic, luându‑i banutii pe care îi câstiga prin vreo gospodarie, mai taind un lemn, mai reparând un gard sau o usa, o încuietoare, un plug sau vreo grapa, caci era foarte priceput la toate. El îndura stoic vicisitudinile casnice, cu o seninatate si o detasare angelice. Altruismul, generozitatea, umorul si smerenia sunt atribute umane pe care ar fi trebuit sa le deprind de la el. Nu stiu cât se va fi prins de mine à l’époque din aceste nobile însusiri, dar timpul, iata, le confera ponderea unei paradigme. Ca si corespondentul lui feminin, baba Zinca, stapâna de la Piatra Troinei, mos Vladimir era un mag al pescuitului cu undita. Mânuia trei undite agere, cu coderistile din lemn de alun, lustruite de multi ani de întrebuintare. Una, cea mai grea, lansata în partea dreapta, era întocmita cu plumb mai mult si fara pluta, dupa tehnica „la pamântˮ, pentru pestii mai mari; celalalte doua erau potrivite „la plutaˮ, pentru plevusca. Mos Vladimir undea doar cu mamaliga, momeala cea mai fragila, care trebuie mereu înlocuita din cârlig, dar care atrage cel mai mult pestii. Râmele, dadea el de înteles, sunt pentru novici si nepriceputi. Fiecare dintre unditele sale avea câte doua cârlige, asa încât nu rareuri îl auzeai pe Mos Vladimir scotându‑si strigatul de triumf: „jumeriiiiˮ! Cum ajunsese cuvântul frantuzesc jumelles ‘gemeni’ în vocabularul batrânului gagauz ramâne pentru mine un mister, explicabil poate prin ipotetica lui aventuroasa junete. În câteva ore, încapatoarea traista a lui mos Vladimir era plina de pesti de toate felurile, platici, bibani, lini, rosioare, ba chiar si câte un ciortanas sau un somotei. Ca sa ajunga sa îsi vânda recolta unuia dintre clientii lui permanenti, mos Vladimir trebuia mai întâi sa o fereasca de lacomia zgripturoaicei de nevasta‑sa, asa ca mi‑o încredinta mie, ca sa spun, pasa‑mi‑te, ca e a mea! Eram încântat sa îl ajut ca sa‑si fenteze opresoarea! (Va urma.) Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» din Iasi.
