Conceptul de „violenta de gen”, considerata a fi initial o chestiune de familie ce nu trebuia sa iasa pe usi si, deci, în care nu trebuie sa se intervina din afara, denumeste azi o problema mai larga ce pare sa se fi extins, dincolo de usa casei, pe mai multe paliere din viata de zi cu zi a multor femei. Prezenta acestui tip de violenta în relatii de cuplu sau profesionale scoate în evidenta, din pacate, si mai mult imaginea femeilor aflate în situatie de subordonare fata de barbati si presupune asumarea relatiilor de putere inegale din punct de vedere istoric dintre cele doua genuri, prin care barbatii sunt legitimati sa-si mentina status-quo-ul de dominatie. Prezenta pe scena Premiilor Gopo 2022, cu ocazia aniversarii a 20 de ani de la lansarea filmului „Filantropica”, actrita Viorica Voda a vorbit, spre surprinderea tuturor, despre cât de mult au afectat-o hartuirile sexuale din partea unor directori de teatru si regizori, atunci, la începutul carierei sale. „Am facut psihoterapie ani de zile pentru hartuirea sexuala din sistem, nu din afara lui”, a declarat actrita Viorica Voda. La Premiile Gopo am asistat la un fenomen numit „Efectul Weinstein” - dupa producatorul de film american Harvey Weinstein, condamnat în 2020 la 23 de ani de închisoare pentru abuzurile sexuale asupra a 40 de actrite. De ce a tacut Viorica Voda atâtia ani? - s-au întrebat multi. De ce nu s-a adresat atunci autoritatilor, când au existat probe si o face dupa 20 de ani de la consumarea actului? Ce a urmarit, de fapt? Glorie, razbunare, atentia publicului? Sunt întrebari care au circulat, dublate de opinii si comentarii diverse, pe social media. Un strigat de indignare numit #metoo strabate lumea. Legea tacerii a fost în cele din urma încalcata, iar victimele hartuirii sexuale îsi pierd frica de a denunta agresorii care le-au umilit decenii. Ceea ce stiau sau intuiau atât de multi devine public: la Hollywood - si nu numai, ci si în lumea artei, a modei sau a politicii - sansele de a face cariera pentru multe femei, se pare ca au depins si înca depind de favorurile sexuale cerute de barbatii alfa din sector. Istoria este scrisa cu majuscule datorita fazelor de tranzitie si criza. Conflictul, protestul si constientizarea unor fenomene ofera societatii o oportunitate de a-si rescrie fundamentele si de a crea o noua structura de gândire, sentiment si actiune. Epoca noastra este patrunsa de fenomenul condamnarii sociale. Pluteste în aer sentimentul ca ceva se „pregateste”, ceva care doreste sa sparga sistemul mainstream cu care ne-am obisnuit. Campanii precum #metoo surprind bine aspectul razvratit si inovator al prezentului. Si, în acelasi timp, servesc drept purtatori de cuvânt în fata societatii pentru ca aceasta sa se concentreze mai mult asupra dramei unui om, rezultata de cele mai multe ori din atitudinile si comportamentele celor din jurul lui. Conceptul de „violenta de gen”, considerata a fi initial o chestiune de familie ce nu trebuia sa iasa pe usi si, deci, în care nu trebuie sa se intervina din afara, denumeste azi o problema mai larga ce pare sa se fi extins, dincolo de usa casei, pe mai multe paliere din viata de zi cu zi a multor femei. Prezenta acestui tip de violenta în relatii de cuplu sau profesionale scoate în evidenta, din pacate, si mai mult imaginea femeilor aflate în situatie de subordonare fata de barbati si presupune asumarea relatiilor de putere inegale din punct de vedere istoric dintre cele doua genuri, prin care barbatii sunt legitimati sa-si mentina status-quo-ul de dominatie. În societatile noastre globalizate si industrializate, locurile de munca nu scapa de acest fenomen endemic - hartuirea sexuala - care poate fi considerat chiar o crima împotriva umanitatii din noi, un fenomen care se desfasoara uneori într-un mod atât de subtil încât nu este perceput ca atare decât atunci când victima a fost deja tinta distrugerii psihice, fizice, morale. „Am fost o victima a...” sau „Am trecut prin...” - începem sa simtim nevoia sa recunoastem si sa împartasim ceva dureros din trecutul nostru cu dorinta de a schimba ceva sau chiar de a limita situatia actuala, care este incomoda si incompatibila cu valorile societatii moderne si, implicit, cele personale. Acest ceva dureros a însemnat pentru multe victime hartuite sexual anxietate, depresie, insomnii si boli cardiace, stres, rusine, perturbarea atentiei si a performantei, divorturi, singuratate. Poate chiar moarte. Hartuirea are radacini adânci generationale. Ordinea societatii patriarhale contine un profund dezechilibru valoric între sexe, înscris în realitatea simbolica si relationala femeie-barbat. Principiul inferioritatii sexului feminin - „omul si muierea lui”, „femeia trebuie sa-si urmeze barbatul”, „femeia nu are voie sa intre în altar”, apoi curriculumul ascuns din educatie - „tu esti fetita, nu trebuie sa te joci cu masinute, doar cu papusi” sau „femeia trebuie sa faca copii, nu scoala!” si sistemele masculine de reprezentare, intentionat sau nu, golesc femeia de semnificatia ei ca subiect principal. Încetul cu încetul, de-a lungul istoriei, femeile au învatat sa-si asume, ca fiind ceva normal, îndeplinirea rolului de subiecti sociali si sexuali de ordinul doi, de subiecti subordonati sau, chiar, obiectivati, convertiti, de multe ori, în obiecte sexuale de desfatare. Femeia este folosita, de-a lungul întregii istorii si culturi, si expusa ca un obiect erotic, decorativ, accesibil, fara drept de a se împotrivi daca un barbat vrea sa se casatoreasca cu ea, devenind un produs al viselor si dorintelor acestuia. Vazuta ca obiect, prin lentila educatiei si culturii dobândite de generatii la rând, este surprinzator pentru unii, în zilele noastre, atunci când femeile ocupa functii importante, sustin proiecte, sunt independente si au idei inovatoare. Reactia e, în multe cazuri, vehementa: „Vezi ca ti se arde cratita!”, „Nu vezi ca esti blonda?”, „Ce pretentii sa ai de la o femeie?” Într-o societate care nu pune egalitate între genuri, iar discrepanta este transmisa din generatie în generatie, multe femei înca mai îndura violenta domestica, fiindca „barbatul e stapânul casei”, cât si hartuirea sexuala la locul de munca fiindca, vorba aia, „sefu-i sef si-n pielea goala”. Dar sunt semne îmbucuratoare: nici societatea, nici cultura nu sunt statice, iar odata cu cresterea diversitatii care s-a produs în ultimii 20-25 de ani si aparitia de noi oportunitati de informare si comunicare, deschiderea generala a societatii fata de egalitatea de gen este în crestere. Exista acum, spre deosebire de trecut, mai putini factori care obliga oamenii sa traiasca în anumite roluri sociale. Dar, totusi, hartuirea sexuala si suprematia masculina la locul de munca nu a disparut, dupa cum ne spun participantele la campania #metoo, înca sunt subiecte de actualitate în multe institutii. Întelegem, din aceasta perspectiva, femeile care au vorbit despre hartuire cu 20 de ani mai târziu de la producerea faptelor, ca în cazul actritei Voda. Statele Unite, ca sa revenim la cazul Weinstein, a parcurs un drum lung si sigur în 30 de ani ce priveste emanciparea sociala, si chiar daca, în momentul agresiunii, victimele ar fi crezut ca nu îsi vor putea exercita profesia daca nu accepta asemenea tratamente sau, pur si simplu, nu aveau un cadru legal care sa le ofere oportunitatea salvarii, acum si-au dat seama ca este momentul potrivit sa vorbim deschis despre asta. Hartuirea la care face referire Viorica Voda s-a petrecut în urma cu 20 de ani, când nu o apara nicio lege din România, în anii când se cautau cu o insistenta patologica, dupa cum ne amintim, angajate cu vârste între 18-30 de ani, cu standarde si dimensiuni corporale demne de miss si, mai ales, fara obligatii si cu multa disponibilitate. Discriminarea si inegalitatea de sanse pe piata muncii erau la ordinea zilei fara ca autoritatile sau opinia publica sa intervina în vreun fel. Culpabilizarea de catre public, azi, a victimei, ironia la adresa ei, tacerea si indiferenta nu doar ca sunt îngrijoratoare, dar ne fac vinovati de complicitate la hartuire. Daca societatea româneasca face un pas spre constientizarea fenomenului e pentru ca femeile încep sa vorbeasca public, asa cum a facut actrita Victoria Voda, marturisind cu demnitate si curaj dramele prin care au trecut la locurile lor de munca. Generatii noi intra în profesie, trec, probabil, prin acelasi lucru si trebuie sa clarifice la nivel public ca astfel de fenomene sunt, de fapt, inacceptabile într-o societate democratica. Femeile nu mai sunt dispuse, asadar, sa îndure, pentru un salariu pe care si-l merita, de fapt, din plin, umilirea hartuirii, suferinta violentei si inegalitatii, din partea unor indivizi care n-au reusit sa iasa înca din sfera misoginismului, a educatiei generationale defectuoase si a mentalitatii ca femeia care spune „nu”, spune, de fapt, „da”. Daca aceste abuzuri, ca cele traite de actrita Victoria Voda, sunt tratate cu aceeasi indiferenta si sarcasm de societate ca si pâna acum, fara a fi condamnate legal, ne întrebam ce s-a câstigat, oare, trecând, în urma cu 32 de ani, de la apelativul „tovarase sef” la „domnule sef”, daca domnul a ramas tot cu aceeasi meteahna, si e tot „sef în pielea goala”, ca si tovarasul de altadata? Cristina Danilov este psiholog
