Cultura în România a fost mereu o Cenusareasa, din mai multe motive. Este vorba despre slaba finantare, lipsa de investitii în infrastructur culturala, lipsa cadrului legislativ care sa încurajeze initiativele si investitiile private, lipsa unor strategii culturale care sa fie si aplicabile, ruptura fata de alte domenii (sau mai precis lipsa de conectare cu acele domenii care pot sprijini cultura, precum cel educational). Dintre toate însa, o problema a fost mereu raportarea decidentilor la acest sector, care l-au privit tot timpul ca fiind doar consumator de bani, asteptând un profit imediat si mare, si care nu au înteles specificul domeniului, nici rolul lui vital în construirea societatii pe care ne-o dorim. “Ordonanta de Urgenta privind unele masuri fiscal bugetare în domeniul cheltuielilor publice, descentralizarea serviciilor publice, disciplina economico-financiara, precum si modificarea si completarea unor acte normative”, publicata ca proiect zilele trecute arata ca toate institutiile de cultura care au mai putin de 50 de angajati ar urma sa treaca printr-un proces de reorganizare, desfiintare, comasare sau fuzionare. S-au exprimat public specialisti si oameni de cultura, care au aratat foarte bine de ce astfel de masuri nu pot fi luate de pe azi pe mâine, ce impact ar avea, dar mai ales ce mai ramâne din cultura daca s-ar aplica aceste dispozitii. Suntem o tara europeana codasa la procentul din PIB alocat sectorului cultural, cu un consum cultural (indiferent de natura) si mai mic. O reorganizare a unor institutii aflate în subordinea autoritatilor locale facuta fara un studiu serios de impact, care ofera „solutii” ce nu pot fi implementate vor da peste cap un întreg sistem, asa cum ar face-o comasarea unor institutii cu obiecte diferite de activitate precum teatre, muzee sau alte institutii de arta. Eliminarea posturilor vacante si reducerea finantarii la nivel local pot avea drept efect direct desfiintarea sau falimentarea multor institutii care astazi formeaza un ecosistem cultural si asa fragil, cu numeroase probleme. Cineva care traieste în România reala poate sa înteleaga ca aceste masuri propuse prin proiectul de ordonanta ignora specificul fiecarui domeniu de activitate, modalitatea de finantare si subordonare a institutiilor, impactul pe termen mediu, dar mai ales lung. Sectorul cultural este unul diferit si aparte, care la nivelul anului trecut înregistra o crestere a contributiei la PIB cu 71- comparativ cu ultimii ani. Cu toate acestea, cultura ramâne un sector care, desi contribuie tot mai mult la “bunastarea” generala, investitiile în acesta ramân la fel de mici de ani de zile. Sper ca în cele din urma sa se înteleaga ca încasarile, veniturile proprii, profitul din cultura înseamna ceva total diferit fata de majoritatea celor din alte activitati economice. Profitul cultural nu poate si nu ar trebui cuantificat pe termen scurt, în procente fixe, ci este un cumul complex de factori, care se oglindeste pe termen lung în societate. Sub aparenta unor economii (infime) la bugetul de stat facute ca urmare a unor taieri fara cap si fara coada în zona culturii publice, vom realiza destul de repede ca, în fapt, pierdem ca societate: o pierdere în resursa umana, valori democratice, civism, abilitati etc. Sa nu distrugem tot ce s-a construit pâna acum în domeniul public cultural, de multe ori cu sacrificii, eforturi si implicare personala! Ne place sau nu, initiativele private culturale care exista doar în putinele orase mari (uneori nici acolo) nu le vor putea înlocui pe cele publice. Iar ce distrugem acum, cu greu va mai putea fi reparat, iar decontul va fi platit de noi toti! Liviu BRATESCU Senator PNL de Iasi
