Stiu bine: e o tema batatorita deja, nu gluma. La noi a fost „pe tapet” în primii ani de dupa caderea lui Ceausescu si înlocuirea lui cu „emanatii” din decembrie ’89, ai lui Iliescu, ciracii sai, „crema” fondatoare a PSD-ului, cum s-a rebotezat pe ea însasi, dupa mai multe „napârliri”, noua „ciuma rosie”. Tare tematori, pe atunci, „revolutionarii” astia, cei mai multi curati impostori (distribuiti în roluri ale „lovilutiei” si urmarilor ei), tematori asadar ca scriitori cu o popularitate reala i-ar putea incomoda si eclipsa în România postceausista (postcomunista cu adevarat nu e nici acum) vezi „pedigriul” zdrobitoarei majoritati a „baronimii” noastre din politichie si afaceri (cu statul, nu-i asa?). De putinii independenti în gândire si atitudine s-au descotorosit curând, tocmai pentru ca acdestia nu-si doreau sa faca „figuratie”. Pe altii, în cautare de nou stapân, ca Paunescu, i-au cultivat si „recuperat”, rasplatindu-i. Mai aproape de prezent, nu dupa scriitori umbla partidele, listele de candidati (pe locuri eligibile) le surâd ademenitor altora, mai ales din fotbal sau vedete ale spectacolului. Scriitorilor li se spunea, fie dojenitor, fie „ocrotitor”, sa nu-si piarda timpul cu politica, n-au ce cauta acolo, ei sa-si vada linistiti de… creatie. Sa faca, deci, ce se pricep, nu altceva. De ce sa-i încurce niste bieti diletanti pe „revolutionarii de profesie”?! Si chiar n-au lipsit nici destule mostre de politichie facuta ba ridicol, ba în bascalie („liberschimbista”, de pilda). Vadim Tudor iese din discutie: nu era scriitor, de fapt. Istoria n-a cunoscut îngemanari de vocatii, literara si politica? Hugo, Soljenitîn… Da, dar independenti, nu înregimentati în partid, pe o treapta sau alta din subordinea „liderilor”. Vocatia lor nu e politica militanta, doctrinara sau combinarda, „disciplinat” supusa masinariei de partid, dimpotriva: libertatea de „miscare”, atitudine, reactie, idei a independentului veritabil. Care nu face politica „de partid”, ci la politique de l’ homme. Nu îngradit de „datoria” de a aplauda neconditionat pe „ai nostri” si de a-i contesta doar pe „ai lor”, ci pastrând sansa unei audiente reale într-un electorat care nu e nici al unora, nici al celorlalti. Astfel de scriitori nu si-ar rata vocatia si opera facând din ele vehicul si ambalaj de teza/tezism si sloganuri, propaganda. Ar avea de partea lor nu un mecanism sclerozat si naclait în calcule, aranjamente, combinatii, demagogie, ci credibilitatea cuvenita unei distantari lucide, demistificatoare, tocmai fata de metehnele si impostura „democrata” a politichiei si politichienilor. Dar cum sa descoperi, sa testezi astfel de caractere intransigente? Poate, de ce nu, citindu-le chiar opera si detectând în ea nu doar o virtuozitate de mestesug, ba chiar si de stil, cu efectele si seductia lor în durata lecturii. Si poate si mai târziu. Da, „e ceva” si în asta, dar nu destul ca garantie si de onestitate, cea a unui potential tribun, autentic , al „politicii omului”. Ce altceva? Ei bine: semnele, accentele unei arte a adevarului si a realului lumii în care traim, dezvaluite necrutator, denuntând „tabuurile” manipularii noastre. Nicolae Cretu este profesor doctor în cadrul Facultatii de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic si istoric literar
