Ce se întâmpla daca ura nu este cheltuita aici si acum, deci la timp? O persoana posedata de ura necheltuita este contagioasa, toxica si, pur si simplu, periculoasa pentru toata lumea. Persoana ajunge sa traiasca pentru a-i face pe plac urii, nimic mai mult, prinde gustul nonsensului ei. Ea nu se va opri din ura niciodata, ci, dimpotriva, ura va prolifera afectând, încetul cu încetul, tot cadrul social în care vietuieste acea persoana. Dupa ce va termina cu vecinul de palier, ura ei se va întinde pe toata scara blocului, afectând si vecinatatile din jur. O pisica care vâneaza un soarece sau o vulpe care urmareste un iepure de câmp nu simte nici o ura pentru viitorul sau „meniu”. Dar daca vorbim de o lupta între doi motani în „luna de miere” sau de un lup tânar care vrea sa devina mascul alfa si care intra într-o lupta ierarhica cu seful haitei, aici analogiile noastre privind ura vor fi mult mai potrivite. Daca acum ne îndepartam de exemplele date catre oameni, putem spune ca ura, în anumite circumstante, mareste sansele de câstig într-o lupta. Pentru cine? Pentru un razboinic, de pilda, în lupta cu dusmanul, pentru un huligan care îi da un pumn vecinului sau pentru ca i-a luat locul de parcare, pentru o femeie care o gaseste pe amanta sotului în propria ei curte, stând pe sezlong, la soare, în costumul ei de baie. Ura functioneaza exclusiv „aici si acum”. Odata declansata ar trebui consumata imediat -pentru atacul direct sau pentru supravietuire. Stocarea urii pentru a fi exprimata mai târziu e, pur si simplu, daunatoare, deoarece din motive evidente - mobilizare maxima pentru supravietuire sau victorie -, dezactiveaza pentru un timp un grup semnificativ de lucruri importante pentru viata, care pot produce, daca sunt în exces, dezechilibru psihic. Care sunt aceste lucruri? Ei bine, de exemplu, orice posibilitate de a crea, de a da randament la munca, de a comunica si de a relationa, de a te relaxa si de a te bucura de viata, omul fiind, în acest sens, într-o permanenta asemanare cu necuvântatoarele - „motani, vulpi si lupi” - care lupta în perimetrul habitatului lor pentru dominatie. Dar, spre deosebire de modul cum omul dezvolta ura, „luna de miere” trece si cei doi motani continua sa traiasca în aceeasi curte, sa manânce „boabe” din acelasi castron, sa se relaxeze împreuna tolaniti în veranda, la soare. Daca tânarul lup nu a câstigat, atunci nu are încotro - se conformeaza, trebuie sa vâneze în haita si în iarna care vine sub conducerea masculului dominant. De aici tragem concluzia ca ura este „inventata” si fixata de evolutie ca o stare primara ce ar trebui, pur si simplu, sa se evaporeze în aer, cum se întâmpla în cazul animalelor, dupa bataliile purtate în perioadele de împerechere sau altele de acest gen; însa în cazul omului aceasta regula nu este valabila. Ce se întâmpla daca ura nu este cheltuita aici si acum, deci la timp? O persoana posedata de ura necheltuita este contagioasa, toxica si, pur si simplu, periculoasa pentru toata lumea. Persoana ajunge sa traiasca pentru a-i face pe plac urii, nimic mai mult, prinde gustul nonsensului ei. Ea nu se va opri din ura niciodata, ci, dimpotriva, ura va prolifera afectând, încetul cu încetul, tot cadrul social în care vietuieste acea persoana. Dupa ce va termina cu vecinul de palier, ura ei se va întinde pe toata scara blocului, afectând si vecinatatile din jur. Pentru ca ea, persoana care uraste, nu stie un lucru: în spatele urii sale prelungite sta frica, nu lupta. Nu înseamna ca trebuie sa spunem neaparat, stiind asta: „Saraca, este doar speriata”. Merita subliniat acest fapt, cel care uraste poarta în el multa deznadejde, durere personala, dar mai ales frica. Când cineva spune despre tine altuia, de pilda, „ca esti grasa, urâta si frustrata” cel care a spus cu ura asta, o face fiindca îi este frica sa nu ajunga sa fie vazut de altii ca fiind gras, urât si frustrat, asa ca îsi dezvolta în sine sa ura ca pe un sistem de autoaparare. A trai cu ura si a dezvolta-o este ca si când ai trai având înlauntrul tau un monstru nevazut, care te critica si te judeca constant, facându-te sa te simti inutil, incapabil, dezgustator sau ciudat. În scurt timp, alimentând-te cu ura, persecutorul intern te va convinge ca toti cei din jurul tau cred acestea despre tine. Acest lucru poate duce nu doar la anxietate, dar si la dificultatea de a accepta personalitatea altcuiva, conferindu-i, astfel, aspect dupa propriile tale vulnerabilitati si frici. Adesea oamenii spun: „Nu va faceti griji, sunt doar invidiosi”. Pot fi. Sau poate nu. Daca le putem descifra frica aflata în spatele urii, atunci faptul acesta ne va ajuta sa-i întelegem mult mai bine. Oare se întâmpla în viata acestor oameni potopiti de frica? Fiecare are povestea lui: lipsa stimei de sine, lipsa iubirii, neîmplinirile personale etc. Si aceasta frica proprie izvorâta din lipsurile sale se exprima prin agresivitate fata de altul. Aici nu vorbim de lupta pentru supravietuire ca în cazul stramosilor nostri, ei îsi proiecteaza propria frica asupra celorlalti. Pentru o perioada, se transforma în monstri care zaceau mocnind în interiorul lor. Niste monstri scrâsnind din dinti, cu pulsul crescut si parul vâlvoi, cu sângele clocotindu-le în jugulara, cu pumnii strânsi, amenintatori în aer. „Am sa ma înscriu într-un partid, spunea o doamna în public, scrâsnind din dinti, si am sa lupt din rasputeri ca sa ajung deputat s-o fac praf pe X-uleasca, sa-i râd în nas, sa o las fara functie, sa îi distrug cariera! Am sa-i arat eu cine sunt!” Frica, dupa cum vedem, a atins culmi fantasmagorice, de ordin patologic. Lorentz afirma ca nu exista ura fara iubire. Adesea o persoana ajunge sa-l urasca pe cel pe care l-a iubit si adesea aceste sentimente nu pot fi separate: unul dintre ele nu distruge ceea ce creeaza celalalt, ci coexista. O posibila explicatie pentru legatura strânsa a acestor sentimente este ideea ca, cu cât avem mai multe în comun cu o alta persoana, cu atât este mai puternica legatura dintre noi, cu atât suntem mai implicati în relatie si, ca urmare, conflictul, daca apare, va continua, cu mai multa forta si pasiune decât în conflictele cu strainii. În acest din urma caz, absenta intereselor comune si a trasaturilor similare face posibila perceperea celeilalte parti într-un mod mai obiectiv. Mai mult decât atât, un obiect cu care sunt asociate sentimente puternice este întotdeauna un obiect care are o mare importanta pentru o persoana. În popor se spune ca „De la dragoste la ura este un pas”. Cu toate acestea, întelepciunea populara poate fi contestata de psihologi: potrivit lui Fromm, nu dragostea se transforma în ura, ci narcisismul din noi, adica iubirea „falsa”. Altfel, sunt persoane care ajung sa urasca toata viata niste fosti parteneri dupa ce acestia au preferat sa-si urmeze drumul în viata separat: Cum a fost posibil sa ma paraseasca tocmai pe mine, care am atâtea calitati, i-am dat totul, iar el a fost atât de nerecunoscator! E posibil, desigur: calitatile tale, pe care tu le apreciezi în mod deosebit sau pe care tu le definesti ca fiind calitati, nu au fost apreciate la fel si de fostul tau partener. Ura nu este opusul iubirii, daca e sa luam în discutie afirmatia lui Fromm, opusul iubirii este indiferenta. Ura este, ca si dragostea, un atasament puternic fata de o persoana. Ura te face sa-ti urmaresti victima, sa nu poti adormi gândindu-te la ea, sa faci planuri, sa uiti sa manânci, sa te îndepartezi de oameni, dar sa te faci mereu prezent, cu orice chip, în viata ei. Si faci toate acestea ca sa îti vada încrâncenarea - de fapt, durerea si frica pe care o traiesti intens, frica de a nu ramâne singur, teama ca nu vei gasi pe altcineva care sa te aprecieze, frica de a nu fi fost mai prejos decât altii care i-au cucerit atentia sau ca nu te vei ridica niciodata la nivelul ei. Cordonul ombilical nu se rupe, continua sub o alta realitate: nu poti urî pe cineva daca nu l-ai iubit cândva, daca nu l-ai apreciat sau adulat, daca nu i-ai fost cândva aproape - e, spre deosebire de un strain, un om care îti cunoaste vulnerabilitatile si tie ti-e frica de asta. El a oferit un feedback asteptarilor tale profunde, iar feedback-ul nu a fost cel dorit de narcisistul din tine. În sine, deci, ura nu este înca separare, este o experienta acuta si dureroasa de intimitate cu un obiect care azi ti se pare ostil, desi pâna ieri erai într-o relatie pozitiva cu el. Daca legatura este rupta cu adevarat, ura trebuie sa înceteze, însa, din punct de vedere al psihofiziologiei, ruperea conexiunii cu un obiect pe care îl urasti, dar nu l-ai distrus înca, este mai dificila decât ruperea conexiunii cu un obiect iubit. Totusi, fugim de frica de a-l distruge complet, poate pentru ca nu dorim, de pilda, sa raspundem penal pentru asta, dar ura pentru el rascoleste în interiorul nostru, iar aceasta ura nu ne va permite sa ne despartim energetic de el. În gânduri, în emotii, în câmpul mental, imaginea acestei persoane va ramâne atâta timp cât o urâm. Ura se leaga mult mai puternic decât iubirea, deoarece psihicul îndreapta mai întâi atentia spre ceea ce este periculos pentru noi si abia apoi spre ceea ce ne este placut. Ura, deci, este mai puternica decât iubirea, iar atentia pentru cei urâti de noi este si mai mare, adica conexiunea chiar si la distanta ramâne puternica. Iar energia pe care ne-am dorit atât de mult sa o întoarcem la noi însine pentru a evolua, a ne completa existenta si a ne bucura de ea, este în continua scadere. De aceea este atât de greu sa urasti si sa-ti traiesti viata cu intensitate, acest lucru este imposibil, e de la sine înteles - traiesti mai mult pentru persoana pe care o urasti decât pentru tine însuti. Iar aceasta înseamna autodistrugere. Cineva m-a întrebat: dar este oare posibil sa nu urasti pe cineva care te-a tradat si sa devii indiferent? Da, cu siguranta. Este mai usor sa-l desprindem pe cel iubit de noi însine, - daca ne dam seama ca nu ne-a iubit asa de mult cum am crezut, ca ne-am precipitat sa afirmam ca ceea ce traiam era dragoste, si sa întelegem motivele reale care au stat la baza despartirii sub deviza „adevarul e întotdeauna la mijloc”, - decât pe cel pe care îl urâm cu toata fiinta noastra. Repet, din punctul de vedere al psihofiziologiei, este mai usor sa faci asta cu o persoana draga decât cu un obiect urât deja de tine. Este important sa te convingi ca acea persoana de care tocmai te-ai despartit este închisa din acel punct pentru schimburi reciproce cu ea. Daca comunicarea ar fi reciproca, acea persoana ar întinde mâna spre tine în acelasi mod, te-ar pretui în acelasi mod si ar încerca sa mentina si sa creasca intimitatea în acelasi mod ca si tine. Daca nu se întâmpla acest lucru, daca da înapoi si chiar te respinge, atunci implicarea ei în domeniul relatiilor are o dinamica negativa si, prin urmare, tot ceea ce primesti de la ea este doar energie negativa si nimic mai mult. O relatie nu se poate baza pe o energie negativa, iar continuarea ei sub acest auspiciu ar fi în detrimentul tau. De aceea, trebuie sa te aperi, ura nu te ajuta, nu mai ai ce câstiga: este necesar sa te separi, sa-ti îndrepti atentia catre alte resurse afective, sa începi activitati si relatii care sa îti defineasca mai bine personalitatea. Este suficient sa întelegi ca prin ura ta ceva amenintator, daunator pentru tine însuti, si nu pentru celalalt, se întâmpla si, prin urmare, trebuie sa iesi din aceasta situatie cât mai repede posibil. Cristina Danilov este psiholog
