Rostita sonor în preajma sarbatoririi Zilei Nationale a Unirii Principatelor Române, promulgata în 2014, aceasta afirmatie despre obârsia noului stat România nu mai poate surprinde pe nimeni si nu poate fi considerata cumva o „gaselnita” a vanitatii ieseane! Nicidecum! Ea este, în fapt, un adevar istoric, iar oricine încearca sau, bata-l sfântul (!), va încerca vreodata, cu voita intentie si rea credinta, sa-l rastalmaceasca dupa „pohta” gândului sau nesabuit, va suferi consecintele unui esec sortit peirii, atâta vreme cât înca mai exista un martor în viata al acelor vremi framântate, care poate sa sustina, oricând si nesilit de nimeni, cât va mai fi sa faca umbra pamântului, indubitalitatea acestuia. Chemat la judecata dreapta a istoriei românesti, ce s-a scris cu slovele precumpanitoare ale stradaniilor si trudei zbuciumate depuse pe altarul înfaptuirii idealului de Unire a Principatelor Române, renascut si cu mai multa vlaga dupa înabusirea revolutiei pas´optiste, maretul castan de la Visan (s.n.), din marginimea Iesilor ( ca despre acesta este vorba! ), el si numai el (!) poate povesti marturisitor de-a fira-n par despre acei ani fierbinti si încrâncenati în care, sub mareatia impresionanta a coroanei sale, s-a pus în cuget si-n simtiri faptuitoare plamada bine dospita a coacerii doritei „pâini calde” a noului stat românesc, numit România! Ca este asa si nicidecum altfel, o alta dovada certa si sustinatoare a „pledoarei istorice” a maretului castan de la Visan este, desigur, poezia lui Vasile Alecsandri, intitulata initial „25 mai 1956”, ce a devenit imediat dupa rostirea ei înflacarata de catre poetul patriot „Juramântul” de credinta al unionistilor ieseni: Sub acest maret castan Noi juram toti în fratie Ca de azi sa nu mai fie Nici valah, nici moldovan! Sa fie numai români, Într-un gând, într-o simtire Si sa ne dam mâni cu mâni Pentr-a tarii fericire! Asadar, aceasta poezie-document a fost compusa ad-hoc si declamata patetic de catre poetul unionist, Vasile Alecsandri, în finalul „sfatului de taina” ce s-a desfasurat subversiv în ziua de duminica, 25 mai 1856, „sub acest maret castan”, aflat în proprietatea de la Visan a unionistului P.Mavrogheni. De fapt, proprietatea apartinea fiicei sale, Elena-Luiza, primita ca „dar de nunta” la casatoria sa cu generalul Chersân, comandant al regimentului din dealul Copoului iesean. Nici ca s-ar fi gasit un alt loc mai de „fereala” pentru unionistii ieseni, aflati de ceva timp în vigilenta urmarire a iscoadelor fanariote ale caimacamului Nicolae Vogoride, pretendent la tronul Moldovei! Locul era destul de izolat si bine pazit de catre cele doua ordonante si doua santinele ale generalului. În plus, maretia coroanei castanului din proprietatea visaneana oferea, cu darnicia frunzisului si a mirosului înmiresmat al candelabrelor sale de floare, excelente conditii de „tainuire” ale sfatului unionist. La acesta, sub presedentia lui Mihail Kogalniceanu, au luat loc la masa întinsa sub maretul coronament al castanului (de peste un veac al existentei!) vreo treizeci de unionisti ieseni, între care: Costache Negri, Dimitrie Ralet, Vasile Alecsandri, Anastasie Panu, Pr. Neofit Scriban, Costachi Rolla, Petre Mavrogheni, C-tin Hurmuzachi, Dimitrie Cozadini, Nicolae Sutu, Manolache Costache Epureanu, Dimitrie Cracti, Constantin Rosetti, Dimitrie A. Sturdza. Cu toate ca la „sfatul” anterior, din 21 mai 1856, din casa de pe Copou a lui Kogalniceanu, tinut sub pretextul „onomasticii” multor unionisti, nu s-a ajuns la niciun rezultat multumitor al discutiilor despre Unire, iata ca, de aceasta data „sfatul de taina” unionist de sub castanul de la Visan s-a desfasurat cursiv, fara divergente sau opinii diferite si, astfel, uniti în cuget si simtire, unionistii ieseni au înfiintat Asociatia de lupta Comitetul unionist de la Iasi pentru Unire, au aprobat Programul acesteia si au ales Comitetul director, entuziasmându-l pe Vasile Alecsandri, care întocmea procesul-verbal si care la sfârsit avea sa-si declame cu patos irezistibil versurile înflacarate ale poeziei – Juramânt. Uitând de „consemnul conspirativ” al sfatului, din toate piepturile participantilor a rasunat la unison: Juram! Apoi s-au îmbratisat si s-au prins de mâini cu totii în jurul castanului într-o adevarata hora a bucuriei nestavilite ce li se citea pe chipuri. Pâna si florile si frunzisul des ale „maretului castan” reverberau însufletitoarele versuri ale Juramântului, considerat „fila de aur” (s.n.) a Istoriei Unirii Principatelor Române! Iar ca toate acestea sa se împlineasca, parintele arhim. Neofit Scriban (centru foto) a înaltat o ruga fierbinte catre Ceruri, încheiata cucernic: Asa sa ne ajute Dumnezeu! Sa fi influentat binefacator maretul castan, prin frunzisul sau atotcuprinzator si mireasma dulceag-parfumata a inflorescentei sale, deciziile istorice ale unionistilor? S-ar parea ca DA, dupa cum aveau sa exprime ulterior si renumiti botanisti. Ori, toate aceste certe conotatii istorice, temporale si spatiale, ale poeziei „Juramânt” nu pot fi nicicând rastalmacite, cum nu poate fi respinsa vreodata nici ideea românismului, cuprinsa cu destula subliniere în versul: „Sa fie numai români”. De asemenea, se cuvine sa mai subliniem si faptul deloc nesemnificativ ca aceasta poezie „Juramânt” , de mare vibratie unionista, avea sa constituie pentru autorul ei, Vasile Alecsandri, o veritabila sursa de inspiratie pentru viitoarea poezie „Hora Unirii”, devenita Imnul Unirii, împrumutându-i, atât „patosul”, cât si „metrica” acesteia! Dar, despre acesta zi însemnata a înfiintarii Asociatiei de lupta pentru Unire, în care s-au stabilit principiile solide si directiile limpezi de actiune înfaptuitoare ale unirii românilor din cele doua principate si a încoltit viguros numele viitorului stat: România, ce va fi pus victorios pe harta Europei, numai el, maretul castan de la Visan, partas si contributor la reusita adunarii subversive a partidei unionistilor ieseni, poate „da sama” în fata oricarei „instante istorice”. Numai el si nimeni altul poate sa-si surprinda ascultatorii cu „detaliile” veridice, ce s-au succedat „sub maretia coroanei sale” (la acea data memorabila castanul era trecut deja de un veac al existentei!) mai bine de doi ani si jumatate de lupta îndârjita, dusa pe plan intern si extern, de catre înflacaratii fauritori ai actului Unirii Principatelor Române de la 5 si 24 ianuarie 1859. Da, lupta pentru izbânda Unirii a fost una crâncena, data în plan intern prin Divanul ad-hoc si în plan extern prin cancelariile imperiale ale timpului si n-a fost lipsita de momente tensionate si critice, între care fraudarea alegerilor din 1857, descoperita în chip norocos si data în vileag de catre printesa Ecaterina (Cocuta) Vogoride, sotia caimacamului Nicolae Vogoride (!), cea care, fiind fiica lui Costache Conachi, un însemnat scriitor si poet al vremii, recunoscut pentru vederile sale privind învatamântul si necesitatea Unirii, a înlesnit publicarea „documentelor compromitatoare”, aflate în seiful sotului caimacam, în presa din Franta si Anglia, fapt ce a dus iminent la anularea acestor alegeri fraudate si la redeschiderea perspectivei de Unire a Principatelor Române. Da, numai el, maretul castan al Unirii de la Visan – Iasi, poate reda cu credibilitate cât de înflacarata a fost lupta dusa de unionistii ieseni - cei care au pus mai presus de orgoliile personale interesul national al Unirii Principatelor (s.n.), chibzuind sa cedeze, spre înfaptuirea ei, si Capitala si Domnitorul! Sa subliniem, dar, ca Unirea Principatelor faurita prin lupta acestor adevarati patrioti ieseni nu poate fi cuprinsa în sintagma de Unirea Mica, asa cum în mod gresit (!), la cei 165 de ani scursi pe rabojul timpului, continua sa mai fie aceasta „etichetata” de catre unii asa zisi ...istorici, jurnalisti sau de alti împricinati ... care-si dau cu parerea. Fara tagada, cine ar avea, fie si dintr-o simpla curiozitate, ragazul de a-i asculta cu destula atentie „depozitia” fulminanta a maretului castan de la Visan, rasfrânta într-un ecou prelung si fosnitor al frunzisului sau înrâuritor în bine, s-ar putea patrunde dupa cuviinta de „spiritul unionist iesean” al acelor vremi trecute, care exista pe atunci la Iasi .. „mai viu si mai bogat decât oriunde aiurea”, dupa cum avea sa constate, ulterior, într-un context mai larg si „traitorul de Iasi”, savantul Nicolae Iorga. Dar cine sa-i mai asculte acum veridica sa „marturisire”, darmite sa-i mai afle si pasurile lui actuale?! Batrân, foarte batrân, adunând în trunchiul si coroana sa, înca mareata, o vechime de aproape 280 de ani(!), adevarat Matusalem în rândul speciei de Aescullus castanum, unicat în sud-estul Europei, uitat în timp si încercat de toate vitregiile vremii si vremurilor, „redescoperit” miraculos în 2002, într-o proprietate privata (!) de la Visan, „recunoscut”, în 2004, în drepturile sale legitime si în dubla sa calitate de Monument al Istoriei si al Naturii si tot de atunci, de iata 20 de ani (!), uitat de-a binelea, într-un acelasi „con de umbra”, de catre toate autoritatile statului, începând cu Primaria Bârnova, la conducrea careia s-au succedat trei primari, unul mai „cucuiet” ca altul (uitându-li-s-ar numele!) si terminând cu Directia de Monumente Iasi, apartinatoare de Ministerul Culturii. Nu mai vorbesc de Ministerul Culturii, de Prefectura si Consiliul Judetean Iasi, care, înstiintate despre situatia vitregita a Castanului Unirii – Dublu Monument, au refuzat sa se implice (va vine sa credeti?!) într-o rezolvare utila. Doar actualul primar al Bârnovei, mai „balan” fata de ceilalti predecesori, a tinut sa se alature sustinator manifestarilor ocazionate, însa fara a-si împlini promisiunea de a aduce Castanul Unirii în domeniul public, spre a înlesni oricând accesul vizitatorilor interesati. Fiind cea de a doua comuna ieseana „bogata”, n-ar fi fost prea mare dificultate pentru Primaria Bârnova sa achizitioneze „la pretul pietei” cei 2000 de m.p. necesari pentru a expune Castanul Unirii – dublu Monument în plenitudinea importantei sale! Mare pacat! De aici si pertinenta interogatiei: Câte primarii din judet si din tara nu si-ar dori sa detina în patrimoniu un asemenea dublu Monument?! Unde sa mai punem si continuata lipsa de receptivitate si interes a Muzeului Unirii fata de simbolicul Castan al Unirii de la Visan, neavând expus nicaieri niciun exponat cu acesta, de parca nici n-ar fi existat vreodata? De aici pica de la sine o noua interogatie: „Fara Castanul Unionist de la Visan ar mai fi existat Muzeul Unirii de la Iasi?! Raspunsul poate fi lesne intuit! Pe lânga toata aceasta crasa nepasare, „colac peste pupaza”, de peste 8 ani, Castanul Unirii de la Visan „boleste” vizibil si îngrijorator, fiind atins si diagnosticat (benevol!) cu doua boli vizibile: „ciuperca de putregai” si „molia minera”, de care ar fi putut lesne vindecat prin administrarea tratamentului prescris de specialistul dendrolog. Dar, vai, iluziile sunt desarte, atâta vreme în care, desi au fost solicitate si alertate în repetate rânduri în mass-media ieseana (în 2016 am editat si volumul „Castanul Unirii de la Visan”!), institutiile îndrituite (ANPM, GNM) si unitatile locale autorizate ( Serv. Publice – Spatii verzi, Gradina Botanica, Univ. Agronomica s.a) continua sa ignore importanta acestui simbol national, care se îndreapta, astfel, spre un nedorit sfârsit previzibil, culpabil si condamnabil. În lipsa unor prea asteptate reactii conjugate ale autoritatilor statului, îndrepate spre „scoaterea din anonimat” si punerea în valoare a Castanului – dublu Monument - , o oarece „salvare” a venit, din 2008 încoace, din partea unui grup de pensionari inimosi, care, constituindu-se ad-hoc în Cenaclul „Castanul Unirii de la Visan” si cu mijloacele lor modeste, reusind sa organizeze, de doua ori pe an, în preajma lui 24 ianuarie si 25 mai, adevarate manifestari de suflet, la care sunt atrasi numerosi elevi de la scolile locale si iesene, dar si alti participanti de toate vârstele, dornici sa se patrunda „pe viu” de filele istoriei Unirii si de frumusetile naturale ale acestor minunate meleaguri visanene si sa ridice pe cheltuiala proprie un mic obielisc închinat memoriei unionistilor ieseni. Fiecare dintre aceste manifestari desfasurate la Castanul Unirii s-au dovedit a fi o adevarata „lectie de istorie” a Unirii Principatelor Române. Asa cum recomanda de fiecare data în cuvântul sau cald si sfatos, regretatul prof. univ. dr. Mandache Leocov, fost director al Gradinii Botanice din Iasi si fericitul redescoperitor al maretului Castan al Unirii de la Visan: „aceste tinere vlastare ale natiei românesti trebuiesc atent îndreptate spre cunoasterea radacinilor trecutului nostru istoric pentru a-si putea contura pe mai departe trainicia unui viitor!” Doamne, odihneste-l în pace, de câta dreptate avea! În ciuda unui timp friguros prognozat, o noua astfel de manifestare patriotica, de suflet unionist, este preconizata a avea loc la Castanul Unirii de la Visan, marti, 23 ianuarie 2024, la orele prânzului, când se va savârsi o slujba de pomenire a Eroilor Neamului – fauritori ai Unirii Principatelor - , se va prezenta un scurt si frumos program artistic al micilor elevi visaneni, iar, asa ca de fiecare data, la sfârsitul acesteia, toti participantii, prinzându-se „mâna cu mâna” cu înfiorata simtire, vor întinde Hora Unirii în jurul Castanului, moment atins de unicitatea perceptiei si trairii acestuia, cum nu-l afli nici în Piata Unirii de la Iasi, nici la Bucuresti si niciunde...în România. Indiscutabil, România s-a nascut la Iasi si nicaieri în alta parte! Iar daca ar fi sa întarim si mai mult aceasta afirmatie esentiala, cred ca cel mai convingator ar fi sa apelam la regretatul si neuitatul poet Marin Sorescu (iertata fie-ne „indrazneala”!), adaptând scopului propus memorabilele sale versuri: „Trebuiau sa poarte un nume”. România n-a existat. Au existat doar doua tarisoare Vecine si surori, La o margine de Dunare si Mare Si la arc majestos de Carpati, Neasemuite în bogatii si frumuseti, De parca erau rupte din gradina Maicii Domnului, Care n-aveau nimic de-mpartit, Nici limba, nici neam. Le departea doar un fir de apa nevolnic Ce putea fi secat dintr-o sorbire, Dar si o mai veche vrajba iscata de imperiile Hulpave, ce pusesera ochii pe ele. A existat si un vis maret de Unire Ce a ars prin veacuri de istorie Ca o torta nestinsa, Straluminata de speranta împlinirii. Si, mai ales, au existat niste oameni inimosi, Luminati bine la minte si cu multa vrere frateasca, Pe care-i chema: Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Dimitrie Ralet, Anastasie Panu, Pr. Neofit Scriban, Costachi Rolla, Petre Mavrogheni, C-tin Hurmuzachi, Dimitrie Cozadini, Nicolae Sutu, Manolache Costache Epureanu, Dimitrie Cracti, Constantin Rosetti, Dimitrie A. Sturdza ... Sau mai simplu: unionistii ieseni, Carora le placea sa se strânga, În timpul care le ramânea liber, Sub maretia coroanei unui castan De la Visan, din marginea Iesilor. Acolo, feriti de iscoadele fanariote, Se asezau deseori la „sfat de taina” Si puneau la cale, de-a fira-n par, Unirea cea mult visata A celor doua tarisoare, Jurând, într-un gând, într-o simtire Si-ntr-o fosnire înrâuritoare a castanului, Sa o împlineasca. De aici încolo, a mai existat O lupta crâncena, Pe viata si pe moarte, Uneori cu teava la tâmpla, Dusa cu înflacarare, De la vladica pâna la opinca, Prin Divanul ad-hoc, Dar si prin cancelariile imperiale, Întru crezul si faptuirea Unirii. Si-a mai existat un Domn, Chipes si hotarât colonel Si Mare cât toata istoria Unirii, Pe care-l chema: Alexandru Ioan Cuza, Ce avea sa-si asume, Cu fermitate, dar si cu dreptate, Soarta comuna a celor doua principate unite. Si pentru ca toate acestea Trebuiau sa poarte un nume, Un singur nume, Li s-a spus România. Acum, cât mai este înca posibil sa ne patrundem dupa cuviinta de spiritul unionist al vremurilor trecute, nascut pe meleaguri iesene în urma cu aproape 168 de ani sub tainica obladuire si maretia coroanei Castanului Unirii de la Visan, chemarea frateasca se reverbereaza într-un prelung ecou: Deci, hai sa dam mâna cu mâna, Sa-ntindem Hora cu iubire, Castanul viu sa ne ramâna Un Monument sfânt de Unire! Mihai Caba
