Chiar si în momentele în care am fost aliati, nu am avut încredere în Moscova. Garantiile de securitate le-am cautat în Vest. Despre razboiul din Ucraina, conf.dr. Cristian Ploscaru (FOTO) spune ca "toata aceasta nenorocire este încercarea elitei politice ruse de a-si recupera politica de superputere”. Cum a aratat relatia militara a României cu Rusia de-a lungul istoriei, din momentul în care existau doar Principatele Române, de la 1859 când s-a nascut statul român, si pâna la momentul instaurarii comunismului? "Ziarul de Iasi" a vorbit cu istoricul iesean conf.dr. Cristian Ploscaru, de la Facultatea de Istorie a Universitatii "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi, pentru a realiza o analiza detaliata a acestei relatii. Concluziile istoricului sunt acelea ca putem împarti în trei etape relatia politico-militara a Rusiei cu România. Chiar daca nu toate elementele acestei relatii au fost mereu negative, chiar daca am fost în mai multe situatii aliati, inclusiv în razboaie, conf.dr. Cristian Ploscaru mentioneaza ca toate izvoarele duc la aceeasi concluzie: nu am avut niciodata încredere în Rusia si pentru România, spre deosebire de vecinii nostri sârbi, bulgari sau chiar greci, Moscova nu a fost niciodata o alternativa pentru Vest. Dar am fost, în unele ocazii, la câtiva pasi sa fim anexati Imperiului Rus, cu consecinte care ne-ar fi tinut departe de parcursul european pe care este înscrisa astazi tara noastra. Principatele Române, aflate în drumul Rusiei spre Marea Mediterana Istoricul conf.dr. Cristian Ploscaru încadreaza prima etapa a relatiei România-Rusia în perioada 1769 - 1792. O perioada marcata de doua razboaie: cel ruso-turc din 1769 - 1774 si cel ruso-austro-turc din 1788 - 1792, încheiat cu Pacea de la Iasi. Practic, interesul Rusiei cu privire la regiunea unde se afla astazi Moldova si Tara Româneasca, singurele provincii autonome românesti de la momentul respectiv, a început odata cu regimul tarinei Ecaterina cea Mare. "Acest interes al Rusiei a venit cu Ecaterina cea Mare, care a transformat anumite idei vehiculate de tarii anteriori, mai ales de catre Petru cel Mare, într-un program de politica externa care viza accesul spre Marea Mediterana, ce a fost una dintre prioritatile politicii externe ale Rusiei pâna la Primul Razboi Mondial", a explicat conf.dr. Cristian Ploscaru. Diferentele si razboaiele dintre rusi si turci au marcat ultimele doua secole pâna la Primul Razboi Mondial în Europa de Est. Iar drumul Imperiului Rus pâna la Marea Mediterana trebuia sa treaca, obligatoriu, si prin România, fiindca pâna la distrugerea Imperiului Otoman, care era visul Moscovei, acestia voiau sa îsi mute flota militara în Marea Mediterana. Rutele erau controlate însa din secolul al XVIII-lea si pâna în secolul al XX-lea, când a început Primul Razboi Mondial, de catre britanici. Românii nu erau vazuti ca un popor, ci doar "supusi ortodocsi ai Imperiului Otoman" Similar cu situatia din Ucraina de acum, la momentul respectiv, Imperiul Rus nu vedea românii, nici bulgarii si nici grecii dintr-o perspectiva etnica, ca apartinând unui popor. Istoricul iesean spune ca pentru rusi eram "supusi ortodocsi ai Imperiului Otoman". Dar românii aveau un rol foarte important: eram singurii crestini ortodocsi din Balcani care nu eram stapâniti în mod direct de Imperiul Otoman si aveam o anumita autonomie. Practic, în acest punct, relatia cu Rusia era una care aducea o serie de beneficii: acestia au luptat sa întareasca tarile române pentru a slabi suveranitatea Imperiului Otoman, aducând unele reforme pentru o mai buna organizare a institutiilor. Însa înca de atunci rusii si-au aratat adevaratele intentii, folosind Principatele Române pentru a alimenta armata, "dar promisiunile de plata facute de rusi nu au fost aproape niciodata acoperite. Au beneficiat de bogatia agricola a Principatelor Române si au avut tendinta sa le transforme în teatru de operatiuni în razboiul cu Imperiul Otoman si ca mijloc de a se amesteca în treburile lor interne. Românii nu îsi doreau nici atunci sa fie anexati în Imperiul Rus, dar percepeau tarul de la Moscova ca fiind împaratul tuturor ortodocsilor si ar fi preferat o rupere de Imperiul Otoman si intrarea sub suveranitatea Imperiului Rus, dar cu conditia conservarii autonomiei si a dreptului de autoguvernare", a explicat conf.dr. Cristian Ploscaru. În 1812, "ne-a trecut glontul pe la ureche" - rusii voiau sa ne anexeze Dupa ce, în urma tratatelor încheiate cu Imperiul Otoman, rusii devin vecini la Nistru cu Moldova, situatia se schimba considerabil. Istoricul iesean spun ca a doua faza a relatiei poporului român cu Rusia este perioada 1792 - 1855, atunci când se încheie Razboiul Crimeii, început în 1853. În aceasta perioada am fost cel mai aproape de anexarea în Imperiul Rus, sustine conf.dr. Cristian Ploscaru. În opinia sa, elita ruseasca îsi dorea anexarea Principatelor Române, considerând ca cea mai potrivita granita cu turcii ar fi Dunarea. "Au întâmpinat rezistenta aici întâi din partea Austriei si apoi din partea britanicilor. În 1812 putem spune ca ne-a trecut glontul pe la ureche pentru ca, în sedintele care au avut loc cu prilejul încheierii pacii de la Bucuresti între Imperiul Otoman si cel rus, când Moldova a pierdut Basarabia, Rusia ceruse întâi Moldova pâna la Siret, iar cu câteva zile înainte ceruse Moldova integral. A fost o chestiune aproape pe muchie de cutit, iar pâna la urma, Imperiul Otoman a acceptat doar cedarea teritoriului dintre Prut si Nistru, ce numim astazi Basarabia, ceea ce era o pierdere imensa pentru Moldova", a precizat istoricul iesean. Am avut si noroc cu rusii: au consolidat institutiile Ulterior, rusii au ocupat, dupa 1829, tarile românesti si au consolidat o forma de control politic, marca si prin aparitia regulamentelor organice. Conf.dr. Cristian Ploscaru crede ca Rusia încerca o reformare si o modernizare a institutiilor din tarile românesti pentru a fi mai usor integrate cu teritoriile din vest ale Imperiului Rus. Într-un fel, am avut noroc, explica istoricul: a avut loc aceasta consolidare, s-a facut aceasta modernizare care a ajutat mult la dezvoltarea regiunilor, dar anexarea a trecut în plan secund dupa ce Rusia a încheiat noi tratate cu Imperiul Otoman. Însa ocuparea a continuat, într-o forma sau alta, pâna în 1848. "Este cu totul spectaculos pentru istoria noastra felul în care Rusia a pierdut partida în Principatele Române, cu toate ca avea toate atuurile. Avea regulamentul organic, avea domnii fideli care functionau ca un fel de guvernatori. Realmente, pâna în 1848, autoritatea Rusiei în zona era la apogeul ei. Dar cu toate acestea, Rusia nu a reusit nici sub aspect cultural, nici politic, sa controleze si sa inhibe afirmarea nationalismului românesc. Nu a fost posibil", a spus conf.dr. Cristian Ploscaru. "Rusia nu a fost niciodata o alternativa, la Bucuresti, pentru Occident" Iar dupa 1848, inclusiv politica se desprinde de influenta rusa, iar istoricul iesean spune ca elita politica româneasca "a facut o treaba magnifica" în Occident: s-a evidentiat faptul ca românii sunt popor neolatin, nefiind slav, ca nu avem o afinitate teritoriala fata de rusi. Lucru important, fiindca în anii 1830-1840 nu se facea distinctia în marile cancelarii europene între bulgari, sârbi si români, toti eram slavi, ortodocsi supusi otomanilor. Aceasta convingere a Occidentului a facilitat unirea de la 1859, când a luat nastere România. Si s-a dovedit cartea câstigatoare a Vestului, explica istoricul iesean. "Fiindca la Belgrad, la Sofia si la Atena, pentru multe decenii dupa jumatatea secolului al XIX-lea, Rusia a fost perceputa ca o alternativa la Occident. Dar la Bucuresti nu a fost considerata astfel niciodata. Chiar daca am luptat în doua razboaie importante alaturi de armata rusa ulterior, în cel de independenta si Primul Razboi Mondial, Rusia a fost mereu perceputa ca o primejdie la Bucuresti si nu ca un partener de încredere", a punctat conf.dr. Cristian Ploscaru. Am cerut garantii de securitate în principal contra Moscovei Dupa constituirea statului român în 1859 începe a treia etapa a relatiei România-Rusia, în care scopul tarii noastre a fost securitatea granitelor. De aceea pâna în 1877, când am devenit independenti, aveam autonomia garantata de Tratatul de la Paris, care functiona si ca o garantie de securitate. Ulterior, am semnat un tratat secret cu Austro-Ungaria cu acelasi scop, sa avem garantii de securitate, iar cea mai mare primejdie la Bucuresti era vazuta ca fiind Rusia. "Poate parea paradoxal, luptam în razboiul ruso-turc 1866 - 1878 alaturi de ei, dar prima noastra grija e sa obtinem o garantie de securitate fata de fostul nostru partener. În 1914 e simplu - aveam garantii privind securitatea teritoriului oferite de Franta si Anglia cu conditia sa intram într-un parteneriat militar cu rusii absolut necesar ca sa dea consistenta prezentei noastre în razboi, pe frontul de Est. Dar trebuie sa întelegem foarte clar ca nu ne-am bazat pe garantiile de securitate date de rusi: nu a existat o încredere în acest parteneriat politico-militar cu Rusia", a mai specificat conf.dr. Cristian Ploscaru. În perioada interbelica am încercat sa pastram canale de comunicare deschise între Rusia si Occident, în speranta ca acestia vor recunoaste unirea cu Basarabia din 1918, însa fara succes. Iar dupa Al Doilea Razboi Mondial, "eliberarea rusilor" a însemnat instaurarea comunismului. Astazi, istoricul iesean spune ca nu exista nicio orientare ideologica în violenta fara sens a lui Vladimir Putin, nu are nici substanta liniei tariste, ci pare mai degraba "o psihoza". "Este o ideologie post-sovietica a maretiei, toata aceasta nenorocire este încercarea elitei politice ruse de a-si recupera politica de superputere", a conchis istoricul.
