O guvernanta eficienta la nivel national nu e o poveste despre cât de tare e capitala si despre cât de puternic îi sunt aservite teritoriile, ci despre cât de coezive si de competitive sunt structurile teritoriale la scara regionala. Exista o butada, conform careia „statul e prea mic pentru a rezolva marile probleme si prea mare pentru a le rezolva pe cele mici” (M. Lundmark, A. Malmberg, B. Malmberg, 2000). Din aceasta perspectiva, globalizarea si descentralizarea devin cele mai active doua forte ce actioneaza asupra structurilor teritoriale mult prea etatizate, pe alocuri. Iar pe alocuri suntem si noi, fiind departe de a ne fi aliniat tarilor UE. Principala problema pe care o ridica regionalizarea nu ar trebui sa fie legata de chestiunea resedintelor, ci de stabilirea limitelor. În raport cu geometria regionala, chestiunea resedintelor ar deveni una subsidiara, indusa. Într-unul din textele anterioare ale acestei serii, am adus în discutie regionalizarea cu un numar (mult prea!) mare de regiuni. Atât fostul prim-ministru Ciolos (în scurtul sau interval de guvernare), cât si fostul prim-ministru Boc (mai recent) au introdus în discutie un numar de 16 regiuni. Numarul vehiculat ma face sa presupun ca viitoarele configuratii regionale s-ar apropia foarte mult de configuratiile regiunilor de inspiratie sovietica, ce au functionat în perioada 1960-1968. Aceasta presupunere nu e fara fundament, pentru ca la nivelul scalar sub-regional a debutat deja agregarea unor functii teritoriale (Curtile de Apel grupeaza în prezent câte doua-trei judete, sucursalele teritoriale ale principalelor banci grupeaza câte doua judete, unele organizatii profesionale, de asemenea - Ordinul Arhitectilor, de exemplu -, unii lideri politici judeteni au devenit liderii de facto si pentru unele judete vecine etc.). Astfel de „cupluri” de judete asimetrice ca importanta teritoriala din Moldova sunt: Suceava - Botosani, Bacau - Neamt, Iasi - Vaslui. În actiunea de stabilire a limitelor regionale apar câteva clivaje, dintre care cel mai important opune chestiunea spatiilor polarizate (a zonelor de influenta a oraselor regionale, de exemplu), chestiunii omogenitatii spatiale. La scara regionala, omogenitatea nu mai înseamna, ca în cazul teritoriilor situate la niveluri scalare inferioare (subregional, local), omogenitatea conditiilor naturale, ci mai degraba se suprapune pe chestiunea identitatii. În realitate, aceasta opozitie dintre spatiile polarizate vs. teritorii omogene se traduce la scara viitoarelor configuratii regionale în opozitia dintre teritorialitatea superficiala (modul de practicare a teritoriilor - relatiile între diversele locuri si vectorii acestora) si teritorialitatea profunda - cu alte cuvinte, apare în ecuatie chestiunea identitatii. Ingineria teritoriala la care au fost supuse componentele României în actiunea de realizare a sistemului teritorial national centralizat a imprimat si un clivaj la nivelul celor doua tipuri de teritorialitate (superficiala si profunda) mai ales la nivelul zonelor de influenta a oraselor de talie regionala. Daca în primele decenii de existenta a statului roman, Iasul si-a mentinut aria de influenta la nivelul întregii Moldove, în prezent judetele Galati si Vrancea sunt mai legate de aria de polarizare metropolitana a Bucurestiului. Scoase din logica lor teritoriala naturala, cele doua judete au devenit parte a unui spatiu interstitial, unde Galatiul, orasul primat al sudului Moldovei, nu reuseste sa se impuna nici macar ca un centru eficient de polarizare subregionala. Ca debuseu portuar unic al Moldovei apusene, importanta Galatiului ar fi mult mai mare daca ar apartine unei regiuni care s-ar suprapune, în linii generale, teritoriului fostului stat moldovenesc din interiorul limitelor actuale ale României (vezi articolul Orase în declin: Galati si Braila). Desi pare a fi un obiectiv al ultimilor episoade ale regionalizarii, chestiunea identitatii regionale tine mai degraba de estetica discursului, care imprima o „aura intelectuala” spuselor politicienilor. Daca nu ar fi fost bariera montana, unde se termina judetele, incidenta polilor urbani de talie importanta asupra spatiului polarizat, sau chiar unele etnii, probabil nu s-ar tine cont în regionalizare de existenta unor teritorii intra- si extra-carpatice. Daca ar fi sa revin în orizontul nostru regional, nu pot sa nu va reamintesc ridicolul actiunii autoritatilor sucevene de a aduna teritorii „de-o regiune”, atribuindu-le calitatea de bucovineni botosanenilor, ba, în unele cazuri, chiar si nemtenilor. Daca geometriile regiunilor de dezvoltare actuale nu mai sunt agreate sub presiunea unor resedinte judetene intermediare si orgolioase, sau, daca din cauza unor vechi spaime de o centrifuga teritoriala, nu dorim sa construim nivelul administrativ regional pe baza limitelor provinciilor, ignorând faptul ca logica lor teritoriala a fost testata de-a lungul istoriei, macar sa nu compunem regiuni mici si/ sau egale ca dimensiune. 16 regiuni, pastrând judetele în geometria lor actuala, nu reprezinta deloc o crestere a eficientei administratiei românesti! Pe de alta parte, daca se vor desfiinta judetele ca unitati administrative, pentru ca nu îsi vor mai justifica existenta, România ar deveni singurul stat din UE care nu va mai avea nivelul NUTS 3. În planul institutiilor administrative, regionalizarea reprezinta în primul rând transferul de responsabilitate de la nivelul central catre nivelul regional; dar pentru ca exista riscul complicarii inutile a administratiei prin introducerea acestui nou nivel teritorial, e chiar indicata si trecerea unor atributii manifeste acum la nivel judetean catre nivelul regional. Ca urmare, lasând orice urma de ipocrizie la o parte, cu riscul de a alimenta temerile „judetenistilor”, putem afirma ca unele municipii resedinta de judet vor avea de câstigat prin transferul de competente administrative, altele vor pierde, mai ales ca avem o îndelungata traditie a centrului unic de decizie, fie ca-i vorba de Bucuresti, la nivel national, fie de resedintele de judet, la nivelul local. (Pe data viitoare, când ne vom concentra pe chestiunile dimensiunii optime si a limitelor regiunilor administrative viitoare.) George Turcanasu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultatii de Geografie si Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
