Este socant sa citesti texte si pretexte, postate pe fb, cu doar trei-patru zile-n urma, când stii ca autorul lor, Radu Parpauta, a murit subit, peste noapte, si-a si fost înmormântat duminica,17 martie... Ne-am întâlnit deseori de aceeasi parte a baricadei – inclusiv în paginile ZDI – dupa cum ne-am si delimitat în opinii, chiar fara a ne-o spune, a ne reprosa ceva. A publicat câteva texte miezoase si haioase, în paginile revistei „Cronica veche”, fara însa a se integra redactiei. Într-o vreme (a Conventiei Democrate, cine-si mai aminteste de ea), l-am aflat viceprimar la Tomesti, functie pe care si-o exercita si-o privea cu humorul si detasarea necesare... S-a repliat în literatura si-n publicistica lui sentimental-coroziva. Un proiect FILIT, pare-mi-se, s-a întrupat într-o exegeza de neignorat în receptarea operei lui Creanga. Reiau aici si-acum pasaje din amplul comentariu publicat în urma cu aproape un deceniu, în ZDI, si inserat, ulterior, volumului „Cronice si... anacronice”, Junimea, 2017). (...) Humulesteanul este un scriitor pentru toate vârstele. În Amintirile, povestile, povestirile, snoavele si pildele lui gaseste indicibile delicii si un copil, si un savant, oricât de pretentios acesta... Prin ani, m-am încercat si asupra scrierilor sale sau a diverselor scrieri despre opera sa, sarind din Creanga-n Creanga. Recent, un prozator, Radu Parpauta, a luat-o si el Creanga prin Creanga (Editura Muzeelor Literare, Iasi, 2015). Titlu-i jucaus, poznas, vrând a sugera pe cineva care umbla asa, de frunza frasinelului, prin teritoriile crengiste. Dar creanga asta poate fi (si este) nuielusa de alun cu care fântânarul cauta izvoarele ascunse-n adâncul pamântului. În cazul nostru, în adâncul cuvintelor. Înca din startul excursului sau, Omul din Tomesti (Parpauta, adica) insinueaza ca el va merge la izvoarele Muntelui Creanga, si va privi toate cele iscate de pana Humulesteanului, în materialitatea, nu în irealitatea lor, cum atâtia altii au staruit a le vedea. Harabaua e bine închegata, itinerariul riguros stabilit, calatoria se arata a fi cu folos. Si totusi, întreprinzatorul nu-si poate ascunde îndoiala, chiar spaima ca hermeneutica lui n-o sa fie bine vazuta/primita de toata lumea – cititoare si cârtitoare, cum i-i felesagul... Asta-i, evident, strategie de prozator, care stie a-si atrage cititorul. Parca-l auzi, din celalalt veac, pe Creanga însusi: ... si nu mai asurzi lumea cu taraniile tale... Cotcar, ca si Mos Nichifor, Parpauta se face ca i s-a rupt caruta hermeneutica-n drum, nu de alta, dar ca sa testeze spaima de lup-interpretativ si chiar pe-acel sazi binisor, nu-mi da pace, al cititorilor (nu-ndraznesc a spune: si, mai ales, al cititoarelor)... Tot din nevointe strategice se desparte, cam intempestiv, de cei care, prin vremi, au plantat si ei borne pe itinerariul crengist: ...prea saturatu-m-am de „oralitatea lui Creanga”, de „jovialitatea” lui, de „umorul sanatos”, de batutul apei în piua pe tema: „Este Creanga scriitor poporan sau cult?”, sau de cotcodaceli cabalisto-masonice, ca sa se oua pâna la urma o margica. Când îi cad la îndemâna, exegetul tomestean demonteaza, nu fara o sadica placere, clisee, stereotipii, legende si alte bazaconii care au însotit, asa-zicând, devenirea întru fiinta literara a lui Creanga. Ceea ce nu-nseamna ca unele interpretari la opera nu i-au fost de folos. Doar ca, precum Harap-Alb la sfârsitul calatoriei sale initiatice, le multumeste tuturor s-apoi pleaca bucuros mai departe. Sa fie acolo la ei, sau asta nu-i treaba noastra, puncteaza, îndeosebi atunci când se confrunta cu canonizari ezoterice sau trecute prin moara psihanalizei. El, omul de la Tomesti, are un Creanga al lui. Ca si zice: Ion Creanga nu este Andrei Oisteanu si, vai, nici Vasile Lovinescu. Nu avea habar de aceste ritualuri de initiere („vamile” succesive prin care trec diverse personaje, n.m., N.T.) (...) dar aceste amintiri ale ritualurilor au existat în subconstientul sau. Îndoi-m-as ca nu avea habar, din viata sau din carti, altminteri cum s-ar fi depozitat acestea în subconstientul sau? Refuzând un Creanga scriitor poporan, pe ce temeiuri îl justificam pe cel cult, daca nu prin consistenta lui fisa de lectura (reconstituita/ restituita, fie si partial, de unii cercetatori)? Acribia lui Creanga, revenirea obsedanta asupra manuscriptelor (de care si Parpauta aminteste) sunt dovada constientizarii conditiei de scriitor, cu toate achizitiile culturale pe care aceasta le presupune. Ce-ar fi vorbit Eminescu cu Creanga, în nesfârsitele ore petrecute împreuna (întru contrarierea junimistilor), daca Humulesteanul n-ar fi fost un conviv nu doar plin de suculenta unor povesti si doine, ghicitori, eresuri, ci si un bine constituit degustator de literaturi, de culturi? Care este, totusi, acel Creanga al lui Radu Parpauta? E (mai întâi) un Creanga adus cu picioarele pe pamânt, un Creanga care savureaza (si noi odata cu el) Deliciile materiei. Daca, doar câteva decenii mai târziu, Bacovia, de exemplu, va auzi materia plângând, iar Arghezi va exclama, exasperat: Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!, la Creanga perceperea materialitatii îi produce o adevarata jubilatie, el etalând placerea primitivului de a stapâni nemijlocit lumea materiala prin cunoastere în scopul utilizarii. O lume care i se releva nu prin cine stie ce subtilitati – oricum nu prin figuri ale limbajului – ci prin frusta ei concretete si utilitate. Tine de secretul de fabricatie crengian ca, dintr-o însiruire banala de unelte, de tehnici si abilitati întru folosirea acestora, de tot felul de dracarii – care se gaseau într-o dugheana – sau care populau vârtos imaginarul, bestiarul românesc, în fine, din fel de fel de enumerari, ce nu lipsesc aproape din nicio scriere, sa rezulte un neasteptat efect estetic, de suprema emotie si contaminanta participare la niste munci si zile ce pareau iesite din istorie. Vom descoperi, mai întâi, cu uimire, vocatia muncii. La Creanga, toata lumea trebaluieste; si munca nu-i o corvoada, ci o imensa placere. Pâna si dracii sunt pusi la treaba, si-o fac cu devotiune, fara sa crâcneasca. În acest univers lucrativ, nevrednicii sunt dispretuiti (cei doi frati mai mari ai lui Harap-Alb, cele doua nurori, fata babei, gaina care nu produce decât o margica, Nica însusi, dupa episodul scaldatului s.a.m.d.), iar lenesii nu-si afla locul, fiind sanctionati sever de comunitate. Lenesului perfect – care întreaba daca muieti-s posmagii – i se aplica, fara nicio mustrare de cuget, pedeapsa suprema. Zicerea (marxista!) munca înnobileaza pe om a fost minunat contrazisa de omul din popor: dar nici de lene n-a murit nimeni... Ei, uite ca moare! Vrednicia, rodnicia, întrajutorarea, compasiunea pentru cei umili si necajiti sunt mereu la loc de cinste. A nu da cinstea pe rusine e legea morala care guverneaza acest univers coabitant si cooperant. Muncile si zilele – unele la scara cosmica – sunt urmate, firesc, de ospaturi si de petreceri pe masura. Personajele lui Creanga stiu a mânui vatala, dar si hora, iar când e vorba de mâncarica si de bauturica – nu duc la ureche... Ele nu doar simt enorm si vaz monstruos (ar zice Caragiale), dar si manânca si beau zdravan. S-ar parea ca un fabulos cocos revarsa bunatati la mai toate mesele. Dar, daca privim cu atentie, vom vedea ca mesele nu-s chiar asa de opulente, nu ies din tipicul unei gastronomii rurale aproape monotone, doar imaginatia Humulesteanului le face pantagruelice. Personajele lui Creanga sunt, preponderent, carnivore si brânzetivore, pe vremea aceea nu aparuse colesterolul... Salatile-s, fara îndoiala, o delicatete, o raritate, strasnic pazite de un urs vegetarian, caruia-i ardea maseaua dupa, totusi, un ciolan de harap alb... A se urmari recurenta ursului, de la ursul (mamaliga cu brânza) purtat de copii, în traistuta, la scoala, la ursul pâcâlit de vulpe si la cel care îi sparie de moarte pe fiii împaratului (nu si pe viteazul mezin). Orisicât, spaima de urs nu se compara cu spaima de lup. Matahalos si greoi, chiar lenes – primul, suplu, filiform, tare ca piatra, iute ca vântul si ca gândul – celalalt. Nu întâmplator, cotcariul Mos Nichifor îl foloseste ca sperietoare, pentru jupânisica Malca. De-aici intram, calauziti de acelasi hermeneut tomestean, pe un tarâm unde miroase a catrinta, unde mai toate vietatile pamântului si ale ceriului se cauta, se doresc, se îmbratiseaza, nuntesc. În astfel de scrieri e de aflat acel Creanga polisemantic, pluriform, de care vorbeam la început. Daca în Povestea povestilor (scriere de sertar si de conclav masculin, totusi), golatatea da de-a dreptul, pe ulita mare, în alte scrieri dragostea e învaluita-n mister si doar sugerata (printr-o complice clipire spre cititor). Mai Ionica, ti-s dragi fetele? – Si ele mie. Copilandrul Nica se rusineaza foarte, gol-golut lasat pe malul Ozanei, spre amuzamentul unor femei care ghileau. La scoala, simpla prezenta a Smaranditei îl stimuleaza si, parca, îl îmbarbateaza. Padurea – loc al tenebrelor si-al spaimelor – e si-un binecuvântat loc al dragostirii. O poveste se cheama Punguta cu doi bani, iar protagonist este cocosul (baba din poveste va avea, desigur, o gaina)... Fata împaratului Verde, aflata înaintea nuntirii, se transforma într-o pasarica, si mai nu vrea, mai se lasa prinsa. E un paradis al erosului, exclama harabagiul Parpauta. Si tot el inventariaza si ne prezinta straiele si încaltarile personajelor lui Creanga. Parca suntem la o parada a modei sau la o expozitie de epoca, unde vestimentatia traditional-taraneasca, ori cea orientala (în declin), se întâlneste si un pic se contreaza cu cea de tranzitie (si alfabetul, pe-atunci, era de tranzitie), nemteasca. Înca de-atunci intram în Europa, cu cârcotelile de rigoare. Bunicul David, de la Pipirig, face elogiul opincii si dispretuieste ciubotele, cu care, vrând-nevrând, trebuie sa-si încalte podoaba de nepot, ca sa nu se faca de rusine în târg la Folticeni sau la Iesi... Amanunte peste care de obicei trecem, în graba de-a afla sfârsitul povestii, nu-i scapa lui Ochila-Parpauta: cojocul între umeri (purtat de Mos Nichifor), un fes ros si un tulpan undelemniu pe care tot dumnealui vrea a le cumpara de la târg, spre a-si îmbuna baba (avea si de ce); cataveica pentru nevasta (din blana nemoartei vulpi), cusma, camasa de soacra, stârlicii (papuci din postav), porfira împarateasca, hobotul alb, hainele vechi si ponosite, blana de urs, salba de aur la gât si ciubotelele galbene si cu pinteni la calcâie, purtate de semetul cocos, acestea si multe altele închipuie un cod vestimentar care ajuta la identificarea personajelor pe principiul „haina face pe om”. Astfel, constata hermeneutul, o sensibila corespondenta în felul de a se îmbraca si de a purta hainele îi leaga pe Mos Ion Roata sau pe popa Duhu, pe Danila Prepeleac sau pe taranul din Povestea povestilor, de popa Buliga sau pe calugarii de la Secu, pe Oslobanu sau pe David Creanga. Codul lucrativ, codul gastronomic, codul vestimentar fac casa buna cu codul etic, cu credintele si obiceiurile din mosi-stramosi. Un capitol e dedicat rusinii (inclusiv ispasirii), un altul (cel mai subtil) credintei, nebuniei întru Hristos, daruirii fara de prihana, dar si ipocriziei care macina spornic aceasta lume. Într-o Addenda, bazându-se pe cercetari de ultima ora, Radu Parpauta abordeaza delicatul subiect al bolii, al epilepsiei lui Creanga si modul cum aceasta i-a influentat, au ba, opera. Humulesteanul intra astfel în rândul personalitatilor accentuate, dar supozitiile, în cazul sau, pe mine-unul nu m-au convins. Dezavuând savantlâcurile, cartea lui Parpauta este, cu toata îndoiala metodica – evident, „jucata” – a autorului, o cercetare care satisface cele mai exigente standarde, deosebirea, fata de altele, de aceleasi gen si specie, venind din faptul ca nu-i nicicum plictisitoare, ci, dimpotriva, mereu provocatoare si incitanta. Omul din Tomesti n-a umblat degeaba creanga prin Creanga... Nicolae Turtureanu este poet si publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”
