Într-una dintre postarile sale educative de pe FB, Dan Alexe sublinia ca toti avem accent si ca cel valah, „da Bucureshti”, e unul dintre cele mai caraghioase, graiul obisnuit al respectivilor aborigeni fiind si plin de greseli de acord. Caci a fi provincial nu e o chestiune de plasare geografica, ci de educatie, nu? Termenul de provincial, astazi, la noi, este folosit cu o evidenta conotatie negativa, peiorativ. Mai ales în ce-i priveste pe locuitorii Moldovei si ai Olteniei. Nu a fost asa dintotdeauna. În ale sale, celebre, Les Provinciales, epistole scrise unui provincial, Blaise Pascal punea în discutie - dincolo de disputele teologice si morale - functia esentiala pe care si-o asuma provincia: distanta critica si, daca e cazul, nesupunere fata de autoritatea centrala (fie ea instanta a puterii administrative sau religioase). Din aceasta perspectiva as îndrazni eu sa nuantez plasarea simbolica si administrativa a „provinciei” noastre, în vremelnicul meu exercitiu de scepticism constructiv. La vremea când Pascal îsi redacta scrisorile (interzise imediat si puse la index, fapt care le-a facut, bineînteles, populare în mediile educate ale Frantei), Vasile Lupu tocmai terminase la Iasi Biserica „Trei Ierarhi”. Pentru amândoi provincia însemna de fapt tara, tot asa cum astazi si Provence-ul pascalian si Moldova lui Vasile Lupu (domnitorul, nu demagogul cu chimir!) sunt, în sine, o lume diferita de centrul politico-administrativ si financiar al tarii lor. Întemeierea acestor lumi pe identitatea, pe spiritul si traditia regionala este evidenta chiar daca, în ambele tari, tavalugul nivelator al centrului s-a straduit, o importanta bucata de timp, sa le stearga. Importând filosofia administrativa a Frantei, derivata din Codul napolonian (imperiala, centralizata, hiperbirocratizata, dominatoare fata de „provincii”, care pune Statul mai presus de cetatean), România a nedreptatit legitimitatea si dreptul la diferenta al provinciilor, etern supuse si exploatate de un Bucuresti obraznic, lipsit de scrupule si corupt. Mitologia istoriografica a „românilor” care dainuiesc pe aceste meleaguri de 2050 de ani (data stabilita arbitrar în anii '80 de o plenara a CC al PCR, din ratiuni propagandistice), precum si ideea ca românul e bun, drept si iubitor de Scriptura, vesel si harnic si ca doar strainii hrapareti si perfizi, care vor sa ne ia Transilvania, sunt sursa tuturor relelor e o boala veche a explicatiei si interpretarii politice, un cliseu stabil si eficient. De fapt, la Iasi, stim astazi ca nu strainii sunt sursa tuturor relelor si neîmplinirilor noastre, ci „clonele lui Mitica”, ectoplasme lipsite de coloana vertebrala si onoare, cinice si corupte, fara scrupule si caracter. Asemenea rozatoarelor mutante nascute în preajma unui reactor atomic, ele s-au raspândit rapid în patru zari, ducând morbul pierzaniei peste tot. Nu, acesti „mitici” nu au în mod necesar toti „buletin de capitala”, dar se adapa trainic de la iradianta nelegiure dâmboviteana nelasându-i sa vietuiasca decent pe cei altfel decât ei, sporind, malefic, tumoral, raul pe care îl reprezinta si din care se hranesc. Cu ei avem noi a ne lupta si în anii viitori. (Ma grabesc sa le aduc aminte, celor siderati, ca „scrisorile provinciale” ale lui Pascal sunt apreciate, între altele, drept primul pamflet din istoria literaturii franceze.) Asa ca, vorba tovarasului Lenin (ale carui nemuritoare „opere” filosofice au fost niste caiete de conspecte), ar trebui sa ne întrebam: „Ce-i de facut?”. Cel mai la îndemâna raspuns ar fi „stârpirea raului la vot”. Ma grabesc, totusi, sa spun ca sceptic nu e deloc sinonim cu naiv, dimpotriva! Asa încât trebuie început mai gospodareste, de la radacina. Întâi, cu intrarea în legalitate si în normalitatea româneasca a regulilor europene privitoare la demnitatea si autonomia provinciei (nu secesiunea, bineînteles, sa nu cumva sa fiu rastalmacit). Iar ca acest lucru sa fie posibil e nevoie, în primul rând, ca rolul dirijist al Ministerului de Finante (mamut ineficient, marcat de birocratie si lentoare, când nu chiar de reavointa) sa fie reajustat prin lege prin trasarea cât mai exacta a autoritatii sale, dat fiind ca un ministru, oricâta bunavointa ar avea, nu poate actiona în afara servitutilor si constrângerilor desenate de lege. Iar legea este, de fapt, punctul cheie al tuturor problemelor noastre, caci cei care au facut pâna acum legile, parlamentarii, au manifestat mai curând o mentalitate de infractori vicleni, prin constructia unor texte confuze si interpretabile (cu „portite” înadins lasate pentru smecheri), decât de cetateni interesati de binele public. Acest hatis obositor si toxic pe care îl prezinta astazi legislatia româneasca a fost, în mod evident, premeditat de cartelurile de infractori care stiau ca doar retelele bazate pe complicitate si santaj sunt capabile sa supravietuiasca în haos. Ceea ce s-a si întâmplat: jefuirea salbatica a resurselor, batjocorirea legii, instabilitate politica, crestere economica de fatada, pe banii repatriati ai „capsunarilor”, abandonarea cinica a intereselor provinciei în favoarea unui centru corupt si generator de putere convertibila imediat în avantaje. Faptul ca justitia nu le-a putut da de cap se datoreaza, între altele, si acestui hatis legislativ si procedural care favorizeaza si ofera protectie „animalelor politice” amintite. Deci, o prioritate si pentru noi, cetatenii din provincii: asanarea urgenta a cadrului legislativ si a justitiei. Apoi, urgenta ar mai fi si o reala descentralizare facuta în interesul comunitatii. Ca functionar public, contemplu cu tristete decaderea continua a reprezentantelor în teritoriu ale ministerelor. Gândite intial drept legatus augustus, delegatii împaratului care apara legea în fata abuzurilor naturale ale satrapilor locali, ele au tot fost mutilate succesiv devenind azi un fel de apendice bizar ignorat cu superioritate de autoritatile locale sau dinamitat de chiar propriul minister care le-a predat grabit consiliilor judetene uitând ca în acest fel îsi submineaza însasi ratiunea de a exista. Rostul serviciilor publice „provinciale” ar fi tocmai acesta, asa cum este el si în Europa civilizata: o interfata profesionala, condusa de experti, care sa medieze între agenda presanta a autoritatilor locale, cu interese imediate si viziunea strategica a guvernului, cu obiective si politici pe termen lung. Solutia nu este, asadar, plasarea smechera a responsabilitatii si a finantarilor exclusiv în spinarea autoritatilor „provinciei”, ci regândirea sistemului de alocatii bugetare pentru capitole cu obiective pe termen lung, de urmarirea carora sa se ocupe aceste servicii. Si, evident, depolitizarea lor. Dar, dupa cum spuneam, scepticul nu e deloc sinonim cu naivul. Pe scurt, sa nu ne temem de destinul nostru ca provincie demna, centru regional (ca si cu provincia, regiunea are o poveste proprie din care nu lipsesc Chisinaul si Cernautiul) de iradiere a civilizatiei europene si a democratiei liberale, cu distanta firesc asumata fata de jivinele dâmbovitene (cu scuzele de rigoare pentru cele câteva sute de oameni cultivati, demni de respect, traitori în Sodoma nationala). Sa învatam, deci, în viitor, finetea si mândria provensala! Post scriptum. Si sa nu uit: stricto sensu „provincie” desemneaza un teritoriu cucerit militar si administrat ca atare de cuceritor. Nu e cazul, pâna astazi, ca Iasul sa fi fost în aceasta postura fata de Bucuresti! Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor
