Am avut, în anii razboiului, politicieni tenaci si inspirati, precum Ionel Bratianu, militari curajosi, precum Eremia Grigorescu, Constantin Prezan ori Alexandru Averescu, ostasi-tarani care au înteles ca între tara si glia lor exista o relatie organica. Am avut diplomati straluciti, precum Take Ionescu, români vizionari si patrioti, precum Iuliu Maniu, Ion Pelivan, Pantelimon Halippa, Ion Inculet ori Iancu Flondor, care au înteles sa lucreze pentru ora astrala a României Întregite, dar mai ales am avut o Regina care a întrunit acel cumul al virtutilor, ce face posibila metamorfozarea istoriei în mit. Era nevoie de un simbol concentrat si cu valoare eterna, transistorica, dar si cu un prestigiu incomparabil, asa cum a fost Regina Maria. Întrucât doar un cumul desavârsit de calitati poate convoca energiile natiunii si poate consacra victoria. Era nevoie de o fiinta capabila de o iubire nemarginita pentru poporul sau, dar si de un spirit de sacrificiu cavaleresc, precum regii cruciati, predestinata parca sa aseze coroana nazuintelor împlinite pe fruntea tarii. Poporul a asociat-o acestei dimensiuni mitologice a istoriei, numind-o Mama si Împarateasa. Nu este nimic fortat în aceasta relatie de iubire, orice ar spune spiritele sceptice ori otravite. Un vechi aforism irlandez afirma apasat ca „O batalie nu se câstiga fara rege”. Victoria este atributul plenar al regalitatii. Mai avem timp sa reflectam asupra întelesurilor adânci ale acestor cuvinte, atunci când vrem sa întelegem cum a fost posibila unirea Basarabiei cu România, la 27 martie 1918, cu putin timp înaintea semnarii armistitiului de la Focsani si apoi a Pacii de la Bucuresti, iar ulterior a Unirii Bucovinei si Transilvaniei; cum a ajuns armata româna la Budapesta, în anul 1919, pecetluind astfel victoria finala, sau cum am înclinat balanta în favoarea noastra, la tratativele de pace de la Versailles, atunci când sperantele pareau sa se naruiasca din nou. În vechile civilizatii, regalitatea mai este asociata cu harul, fluidul vital, aureola si forta victorioasa. Sceptici si resemnati adesea, atunci când ne-am raportat la maretia izbavitoare a sacrificiului si a împlinirii nazuintelor, la finele anului 1918, noi, românii, am cautat explicatii pe masura deficitului nostru etic si moral, punând împlinirile pe seama „norocului”. Am identificat astfel un registru istoric minor, denumind o împlinire astrala, asa cum a fost cea de la 1918, când „ursita”, când „noroc”. Am glosat îndelung si fara sens pe aceasta tema, ignorând capcana. De aceea cred ca trebuie sa recitim în alta cheie lectia de maretie pe care ne-au daruit-o Regina Maria si ostasii români care au murit cu fotografia ei la piept, pentru a ne reîncarca moral si a regasi demnitatea autentica a istoriei. Însusi Mircea Eliade a vorbit de „noroc” atunci când a analizat regalitatea, dar s-a corectat atunci când a conchis ca „Norocul regelui era dovada, prin excelenta, a naturii sale divine”. Daca victoria este apogeul razboiului, pacea reinstituie ordinea divina. Iar darul lui Dumnezeu pentru „facatorii de pace” este „Împaratia cerurilor”. Odata încheiat razboiul, Regina-soldat se metamorfozeaza în apostol al pacii. Regina armoniei si a prosperitatii îsi reia misiunea fireasca. Maria a intrat în rolul reginei-soldat pe durata determinata a razboiului. Dar în istoria regalitatii, regele-soldat vine în urma regelui-pacii. În cazul României, cele doua roluri au fost asumate în solidar de cuplul regal Ferdinand-Maria. Însa regina a fost preeminenta, datorita personalitatii ei solare. Într-un moment de chinuitoare cumpana, regina marturiseste acest gând coplesitor: „Refuz sa ma las înfrânta sau sa ma simt înfrânta, pâna nu mi s-a smuls si ultima farâma de speranta. Oamenii nostri politici înca nu sunt pregatiti sa se sacrifice pentru cauza comuna... O, Doamne, de-as fi barbat, cu drepturile unui barbat si spiritul de barbat pe care îl am în trupul meu de femeie! I-as înflacara, i-as îndemna la o rezistenta disperata, glorioasa, orice ar fi! Daca va fi sa murim, macar sa stie ca nu murim ca niste neghiobi orbi! Nu cred ca si-a mai ridicat vreodata o Regina glasul ca sa spuna adevaruri atât de cumplite si de fatise, care nu se pot spune decât atunci când privesti moartea în fata si ai de gând sa-i tii piept eroic, fara sa clipesti si fara sa te sinchisesti de tortura înceata a agoniei”. Gândurile Reginei Maria vin din sinceritatea inimii ei si din deznadejde. Ele o definesc mai pregnant decât au facut-o contemporanii sai. Cei meschini ar putea fi tentati sa identifice aici patetism. Dar aceasta ar însemna sa nu o cunosti pe Regina Maria. Maria exprima, direct si navalnic, vointa neîncovoiata, idealismul si imperativul datoriei. Este aici cuprinsa, în esenta, ideea maretiei regalitatii si a misiunii ei major pedagogice. Poate niciodata decât în acele clipe si în mijlocul unei natiuni deznadajduite, nu a fost mai mult nevoie de un mesaj înaltator. Din pacate, nu vom putea cuantifica niciodata pâna la capat impactul moral al faptelor Reginei asupra semenilor sai. Si aceasta întrucât în istorie nu putem opera cu instrumentele stiintelor exacte. În final, si acest teritoriu al istoriei va putea fi explorat de catre istorici. Regina Maria a afirmat si a trait acest idealism moral cu fiecare din gesturile sale din anii razboiului si ai bataliei diplomatice. Câstigarea pacii nu s-a dovedit mai simpla decât cea a razboiului. Aliatii României nu mai erau la fel de dispusi ca la începutul razboiului sa recunoasca drepturile noastre legitime. Uitau lesne ca încetarea participarii României la eforturile Antantei, ca urmare a încheieriii pacii separate de la Buftea-Bucuresti, a avut loc în conditiile dramatice ale iesirii Rusiei din razboi si a imposibilitatii de a apara singura frontul rasaritean. Pacea separata a atârnat greu în economia tratativelor de Versailles. Impetuosul premier Ionel Bratianu a putut constata ca nici macar aliata noastra de suflet - Franta - nu era dispusa sa accepte cererile legitime ale României. Prim-ministrul Georges Clemenceau parea de neclintit în hotarârea de a respinge cererile lui Ionel Bratianu. Nu este mai putin adevarat si faptul ca diplomatia nu era virtutea premierului român. Dupa retragerea sa furibunda, tratativele pareau blocate, iar perspectivele pentru România erau indecise. Orice era posibil, chiar si minimalizarea efortului exemplar al României din vara anului 1917, care a avut un rol decisiv în istoria razboiului. Drumul de la extaz la agonie al României parea ca nu s-a încheiat. Nu era neglijabila nici „nepotrivirea de caracter” dintre Clemenceau si Bratianu. Mihai Dorin este istoric si publicist
