În emotionanta sa scrisoare testamentara, intitulata „Tarii mele si poporului meu”, Regina Maria din anii senectutii se dezvaluie cu aceeasi sinceritate ca în cei ai tineretii: „V-am iubit cu toata puterea inimii mele si dragostea mea a fost puternica, plina de avânt; mai târziu a devenit rabdatoare, foarte rabdatoare. Mi-a fost dat sa traiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de mare restriste si vremuri de mari împliniri. Pentru un timp, mi-a fost dat sa-ti fiu calauza, sa-ti fiu inspiratoare, sa fiu aceea care a pastrat flacara vie, aceea care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ti-o pot spune astazi caci nu mai sunt în viata. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag: m-ai numit «Mama tuturor» si asa vreau sa ramân în amintirea ta, aceea care putea totdeauna sa fie gasita în clipele de durere sau de pericol...”. În alt loc, regina noteaza: „În inima mea traieste nevazuta iubirea, lumina pe care n-o poate întuneca nimic, nici dezamagirea, nici deziluzia, nici macar neîncrederea oamenilor si gresitele lor talmaciri”. Iubirea Reginei Maria este înainte de toate crestina. Însa personalitatea ei atât de complexa, structurata în tinerete, într-un imperiu multi-etnic si multi-religios, precum cel britanic, aflat la vârsta apogeului victorian, au pregatit-o pe printesa pentru un anume sincretism religios, ce raspundea întelesurilor adânci ale vietii si ale divinului. Regina, botezata în religia familiei regale britanice, cea anglicana, a avut disponibilitatea - regala, desigur -, sa integreze confesiunile crestine, inclusiv ortodoxia româneasca, dar fara a fi straina si de altele, precum budismul ori bahaîi. Dar nici o opreliste, nici o credinta nu au putut-o împiedica pe regina sa slujeasca generos. În budism ea va fi identificat o prefatare a ideii crestine, anume ca suveranul trebuie sa fie generos, milostiv, capabil de sacrificiu, cinstit si îndatoritor, simplu si auster, rabdator si tolerant, fara ura ori rea vointa. Pentru ca nimic din ceea ce e omenesc nu i-a fost strain reginei. În toate împrejurarile în care datoria a chemat-o - în cel de al Doilea Razboi Balcanic (1913), pe linia ori în spatele frontului din Moldova, în anul 1917, în vizitele din Transilvania, Banat, Bucovina si Basarabia, în misiunile sale diplomatice -, Regina Maria este figura centrala. Prima referinta pentru istoric este personalitatea ei proeminenta, caracterul vulcanic si vocatia de luptatoare înzestrata cu harul de a insufla curaj si a aduce speranta. În ecuatia cuplului regal, regina este net avantajata de aceste trasaturi ale personalitatii - uneori complementare, alteori contrastive în raport cu cele ale Regelui Ferdinand, cunoscut pentru timiditatea, agorafobia si caracterul sau usor retractil. Cu deosebire în anii razboiului, Regina Maria întelege ca insuflarea sperantei, a spiritului de sacrificiu si a nobilului idealism, presupun prezenta ei nemijlocita alaturi de raniti, de soldati si ofiteri, de mame si orfani, de poporul pribeag refugiat în Moldova, de membrii Guvernului, ai misiunilor diplomatice ori ai celor militare si sanitare. Acest tip de conduita pare sa iasa, la prima vedere, din cadrele consacrate ale regalitatii suverane, olimpiene, detasata oarecum de zarva cotidiana. Cuplul regal precedent, Carol I - Elisabeta, consacrase o conduita detasata si solemna, atent cultivata, pentru a nu se interfera excesiv cu lumea si cu naravurile politicienilor ori a adulatorilor de circumstanta. Cadrul rigid impus de Carol I cuplului princiar Ferdinand - Maria a nemultumit-o pe tânara printesa, fara a reusi însa sa-i cenzureze elanurile. Si cine ar fi putut sa o faca? Razboiul Reîntregirii si noul statut al cuplului regal au facilitat înlaturarea constrângerilor si limpezirea caii regale. Aceasta a devenit ora astrala a Reginei Maria, clipa asteptata a descatusarii de formalismul oficial si a descinderii în agora, alaturi de poporul vitregit. Aceasta vocatie populara a reginei tinere este atât expresia personalitatii ei tumultoase, cât si a ethosului regalitatii. Ele i-au permis reginei sa devina personajul central al Razboiului Reîntregirii si al diplomatiei pacii. Aceasta discreta substituire de roluri, prin trecerea în prim plan a reginei, fara a minimaliza cu nimic pozitia Regelui Ferdinand, da marturie asupra faptului ca ea a înteles exemplar faptul ca personalitatea si conduita ei se afla în centrul orizontului de asteptare al unui popor demoralizat de greutatile fara margini ale razboiului. În acei ani ai arcului încordat, ai prabusirii, ai sperantei si ai izbavirii, Regina Maria a dobândit o putere sui generis, necontradictorie, ci complementara în raport cu cea a Regelui Ferdinand, o putere dobândita nu prin consacrarea oficiala, care îi rezerva un rol secundar în economia regalitatii, ci din sursa de iubire pe care a primit-o de la poporul sau, pentru a o revarsa mai apoi generos asupra lui. Acesta este, în fapt, contractul de iubire dintre regina si popor. Regina Maria a reusit sa se identifice cu poporul român, prin toate actele sale din anii razboiului si ai diplomatiei pacii. Iar aceasta este cea mai profunda relatie de putere din câte s-au imaginat, întrucât temeiul ei este iubirea îngemanata cu etica datoriei. Nicio constrângere nu împieteaza acestei legaturi consensuale. Prin intermediul ei, Regina Maria a reusit sa se identifice cu natiunea, cu regalitatea si teritoriul României întregi. Aceste trei realitati au devenit identice în viziunea organicista a reginei. La origine, identificarea regelui/reginei cu nazuintele natiunii si cu teritoriul vine din traditia regalitatii ca axa a lumii. Ea ne dezvaluie ca regatul este în centrul lumii, iar regele/regina sunt în centrul regatului, acolo pe unde trece axa cosmica. Întreaga traditie a regalitatii a consacrat acest tip de centralitate. Prestigiul urias al Reginei Maria, atât în Regat, cât si în lume vine din asumarea splendorii regalitatii, pe care ea a înteles-o mai pregnant decât oricine. Aceasta subtila filosofie a regalitatii, vazuta ca axa a natiunii, cu deosebire în clipa astrala a Reîntregirii, o consacra pe Regina Maria ca expresie a nazuintelor majore ale natiunii. Asimilarea de catre regina a acestei filosofii poate fi lesne identificata în trama intima a faptelor de care se leaga numele sau. „Daca un print se înveseleste de bucuria poporului - spune gânditorul confucianist Meng Zi -, poporul se înveseleste la rândul sau de bucuria sa. Iar daca un print se mâhneste de tristetea poporului, si poporul se mâhneste de tristetea sa.” Mihai Dorin este istoric si publicist
