Departe de a fi o disputa tehnica, contenciosul dintre guvernul polonez si Comisia Europeana aduce la lumina o disputa esentiala, între adeptii federalismului si cei care vad UE ca o uniune de state suverane. Curtea Europeana de Justitie a decis sa aplice Poloniei o amenda record de 1 milion euro pe zi pentru ca nu s-a conformat unei hotarâri anterioare a Curtii în care i se cerea sa suspende aplicarea unor acte legislative privind organizarea si functionarea sistemului de justitie. Ceva asemanator cu controversele de la noi legate de SIIJ. Guvernul polonez, caruia o hotarâre a Tribunalului Constitutional de la Varsovia i-a dat dreptate, respinge decizia si spune ca nu va plati amenda penalizatoare sustinând ca sistemul de organizare a instantelor din Polonia, ca si în toate celelalte tari din Uniune, nu face obiectul legislatiei comunitare. Este o chestiune de competenta exclusiva a tarilor membre. Amenda este a doua aplicata recent Poloniei. A primit o alta, în valoare de 500 mii euro pe zi, pentru ca nu a închis mina de carbuni de la Turow. Impusa în cadrul obsesivului „Green Deal” al UE. „Green Deal” care are un rol major în actuala criza a energiei si are toate sansele sa afecteze masiv competitivitatea industriei europene. În plus se discuta despre blocarea sumelor destinate Poloniei prin Planul de Rezilienta. Contenciosul Polonia vs UE nu este însa o chestiune de natura tehnica, asa cum pare la prima vedere. În marea lor majoritate, mass media din Europa si de peste Ocean o prezinta drept o batalie între Comisia Europeana, în calitate de aparatoare a integritatii „proiectului european” si a „valorilor europene”, si guvernul de dreapta de la Varsovia care ar încalca aceste „sfinte” concepte. Oficialii de la Bruxelles si o serie de lideri europeni, între care premierul olandez Mark Rutte face o figura distincta, parte a unui curent progresist dominant, privesc cu o antipatie vizibila existenta unor guverne conservatoare, precum cele de la Varsovia si Budapesta. De aceea judeca asimetric ceea ce ei considera a fi abateri de la „valorile europene”, a caror gama a fost extinsa permanent, mai ales în ultimul deceniu. Astfel ca decizii cel putin la fel de controversate privind sistemul de justitie din Polonia luate de guvernul liberal condus în trecut de Donald Tusk, care a devenit ulterior presedinte al Consiliului European, nu au provocat nici un fel de reactii similare. Dupa cum scrie UnHerd, liberalii europeni sustin actiunile UE împotriva Poloniei si Ungariei, deoarece considera ca guvernele acestor tari încalca normele democratice. Cu toate acestea, exista o ironie flagranta aici - si anume ca „suprematia UE asupra legislatiei nationale se bazeaza pe învestirea cu puteri supreme a unei entitati care nu este nici o natiune, nici o democratie”. În ceea ce le priveste, Polonia si Ungaria sustin ca atât Comisia Europeana, cât si instantele UE si-au depasit competentele si au lansat atacuri politice împotriva guvernelor lor din cauza diferentelor ideologice pe teme de la drepturile LGBTQ, la reforma judiciara. Aducând drept dovezi atacurile virulente la adresa guvernului maghiar dupa ce acesta a interzis promovarea studiilor de gen în scoli. La fel si în ceea ce priveste Polonia. De pilda, într-o postare pe Twitter, Dacian Ciolos, liderul Grupului Renew din Parlamentul European, l-a atacat pe presedintele polonez Andrzej Duda care sustine interzicerea predarii în scoli a tematicii LGBTQ si a studiilor de gen caracterizând aceasta pozitie drept un atac la „drepturile minoritatilor”, „un populism incompatibil cu valorile UE privind toleranta”. Chestiunea suprematiei legislatiei UE nu este nici pe departe atât de clar stabilita pe cât pretind multi oficiali de la Bruxelles. Dupa cum subliniau într-un articol publicat recent în Politico Stefan Auer si Nicole Sciclunaun, un astfel de principiu nu a fost încorporat nici în Tratatul de la Rome din 1957, actul de nastere la UE, si nici în alte tratate ulterioare ale Uniunii (Tratatul de la Roma acorda Curtii Europene de Justitie un rol relativ modest, de curte administrativa). S-a încercat introducerea acestei prevederi în 2005 în proiectul Constitutiei UE, care a fost abandonat din cauza respingerii acestuia prin referendumurile din Franta si Olanda, iar Tratatul de la Lisabona, adoptat ulterior, nu a mai preluat o astfel de prevedere în corpul tratatului, ci doar în Anexa 17 în care se vorbeste despre primordialitatea hotarârilor Curtii Europene de Justitie. Însa, asa dupa cum subliniaza experti în drept constitutional, în timp ce un tratat este un document adoptat de state suverane, o constitutie stabileste regulile pentru o entitate suverana. De altfel, anul trecut si Curtea Constitutionala din Germania s-a pronuntat într-un caz în care se sustinea ca Tratatul UE este neconstitutional concluzionând ca desi acesta era compatibil în general cu legislatia tarii „Uniunea Europeana este o asociatie de state suverane (Staatenverbund) si nu un stat federal (Bundestaat)”. Or, conflictul actual dintre Tribunalul Constitutional din Polonia si Curtea Europeana de Justitie nu este foarte diferit de cel mentionat anterior care viza Curtea Constitutionala din Germania care, deloc surprinzator, nu a mai fost judecat la Bruxelles în aceeasi cheie radicala. Un consilier al presedintelui Duda, profesor la Universitatea din Lodz, respinge maniera în care oficialii europeni si opozitia din Polonia descriu în termeni catastrofali, ca un pas spre Polexit, acest contencios. „Opozitia [poloneza] minte atunci când sustine ca Tribunalul Constitutional polonez (CT) ar fi declarat Tratatul Uniunii Europene (TUE) incompatibil cu Constitutia si ca asta ar însemna, chipurile, respingerea de catre Polonia a acestui tratat si polexit. Nu a existat asa ceva. Tribunalul Constitutional nu a declarat incompatibilitatea cu Constitutia a Tratatului UE ca atare sau a vreunuia dintre articolele acestuia, ci a modului în care Curtea de Justitie a Uniunii Europene (CJUE) interpreteaza legislatia europeana”. Subliniind, ca si expertii citati anterior, ca CJUE are competente limitate, „numai în acele domenii de fond în care statele respective, în calitate de administratoare ale procesului de integrare europeana, i-au acordat astfel de competente”. Dincolo de aceste aspecte tehnice, problema de fond, trecuta sub tacere, este aceea ca maniera în care se opereaza în interiorul Uniunii pleaca de la non-sensul suprematiei legii UE într-o structura institutionala în care statele membre sunt suverane. Însa aceasta pretentie este contestata chiar în interiorul statelor din nucleul de baza al Uniunii. Iata, în Franta, Michel Barnier, candidat în alegerile prezidentiale de anul viitor, cel care a fost negociatorul sef pentru Brexit, face un apel ca Franta sa-si recâstige „suveranitatea legala, pentru a nu mai face subiectul judecatilor Curtii Europene de Justitie”, nimic altceva decât ceea ce sustine si guvernul de la Varsovia, si „sa-si creasca influenta în Europa pentru a rebalansa dominatia Germaniei”. În plus, el cere un referendum privind imigratia care sa constituie „un scut constitutional împotriva interferentei UE”. Ulterior Barnier si-a nuantat declaratia spunând ca „suveranitatea legala” se referea doar la chestiunea migratiei. Chestiunea „suveranitatii legale”, care a fost unul dintre motivele cheie pentru care Marea Britanie a decis sa iasa din UE, a devenit, iata, una importanta în alegerile prezidentiale franceze. Nu doar pentru candidatii conservatori, ca Michel Barnier, ci si pentru cei de stânga. De pilda fostul ministru socialist, Arnaud Montebourg, a declarat într-un comunicat ca „afirmarea de catre Polonia a suveranitatii sale nationale prin lege este un eveniment important. Franta, care nu împartaseste înclinatiile politice ale Poloniei, va trebui totusi sa afirme aceeasi superioritate legilor sale fata de deciziile europene”. În timp ce Valérie Pécresse, presedintele Regiunii Pariziene, un alt candidat conservator, a declarat la un post de televiziune ca „Europa este o Europa a natiunilor”. „Aceasta înseamna ca legile noastre constitutionale, identitatea noastra constitutionala, fiecare dintre ele, ca stat suveran, trebuie sa aiba prioritate fata de jurisdictia europeana.” Este exact ceea ce se afirma si mult discutata hotarâre a Tribunalului Constitutional polonez: faptul ca anumite parti ale legislatiei UE sunt incompatibile cu constitutia poloneza. La nivel fundamental ceea ce este în disputa este raportul dintre statele membre, în teorie suverane, si structurile UE. „Ne aflam într-un moment crucial, ati putea spune la o rascruce de drumuri în istoria UE”, a declarat Morawiecki în fata Parlamentului polonez. „Democratia este pusa la încercare - cât de departe se vor retrage natiunile europene înainte de aceasta uzurpare de catre unele institutii ale UE.” Premierul polonez are dreptate chiar daca parerile privind esenta demersului european pot sa difere considerabil. Adeptii influentului curent federalist, în rândul elitele politice, academice si din mass media din UE, doresc sa adânceasca încontinuu integrarea, în sensul sloganului „a never closer Union”. O integrare înteleasa ca transfer al suveranitatii de la statele membre catre structurile UE, care nu sunt alese, si deci nu au de dat socoteala în fata alegatorilor. Dupa ce proiectul Constitutiei UE a fost respins s-a mers pe aceasta directie federalista „pe sub masa”, pas cu pas. Este ceea ce acuza adeptii unui proiect european care sa ramâna în esenta o „uniune de state suverane”. Si ei au dreptate atunci când spun ca aceasta abordare, catre federalism, ar putea fi una legitima doar daca statele membre din Uniune ar decide asta în urma unor referendumuri. Lucru putin probabil. Sondajele recente din Franta relevau ca doar 36 procente dintre francezi au încredere în UE. Si pe ansamblu, doar 49 procente dintre locuitorii statelor membre UE au încredere în UE. Însa e important de precizat ca la fel ca în Polonia, unde aderenta la UE se bucura de un sprijin ridicat, nici francezii si nici italienii sau alti cetateni din UE nu doresc iesirea din Uniune. În majoritate doresc mentinerea acesteia, dar într-o formula în care deciziile importante sa ramâna totusi la statele membre. Exista doua elemente suplimentare care întaresc aceasta pozitie. Temerea ca de fapt Uniunea este în realitate, mai ales dupa plecarea Marii Britanii, un fel de imperiu franco-german, în care chiar influenta Frantei este în declin. Ceea ce explica retorica de campanie din Franta. În plus, demersurile tot mai frecvente de la Bruxelles de a solicita imperativ, în principal în Europa de Est, luarea unor decizii precum cele legate de introducerea educatiei sexuale si a studiilor de gen în scoli sau acceptarea unor politici dezavantajoase în plan economic sub stindardul „Green Deal” nu fac decât sa erodeze simpatia pentru UE si sa ofere un teren politic prielnic unor partide politice radicale din tarile membre. La ultima reuniune la vârf a Consiliului European, premierul Morawiecki a tinut sa declare ca tribunalele si parlamentarii polonezi nu vor accepta „presiunea si santajul” Bruxelles-ului. Semn ca tensiunile din interiorul UE sunt departe de a se calma. Si nu sunt singurele probleme cu care se confrunta Uniunea. Clivajul economic dintre tarile din nord si cele din sud, divergentele în materie de securitate si privitoare la relatia cu statele Unite, tensiunile de natura ideologica Est-Vest sau conflictul fara precedent în ultimii zeci de ani dintre Franta si Marea Britanie constituie tot atâtea motive de îngrijorare. Acesta este probabil si motivul pentru care Angela Merkel, aflata la ultima ei reuniune UE la vârf, a facut apel la un dialog între statele membre care doresc o adâncire a integrarii si cele care doresc un grad mai înalt de suveranitate. Avertizând ca o cascada de actiuni legale înaintate spre decizie Curtii Europene de Justitie nu au cum sa rezolve un diferend fundamental precum cel în care este implicata în acest moment Polonia.
