Cartea este si o meditatie asupra comunismului, asupra terorii si a abuzurilor, asupra vulnerabilitatii creatorilor în fata fortei brute. Lenin îi ura pe scriitori, Stalin îi trimitea în Gulag, Hrusciov l-a împiedicat pe Pasternak sa-si ridice Nobelul, Brejnev îl va obliga pe Soljenitîn sa aleaga exilul. Cu artistii care nu erau „pe linie”, regimul comunist era necrutator. Sa-i fi placut oare lui Stalin (orice tiran are ciudateniile lui) sa vorbeasca la telefon cu scriitorii? N-am raspuns la aceasta întrebare, dar cunosc doua situatii, a caror autenticitate e incontestabila, când dictatorul de la Kremlin a vorbit cu doi literati importanti, aflati în situatii deloc comode (oricum, chiar daca erai curat ca lacrima, faptul ca esti chemat la telefon si ti se spune ca tovarasul Stalin vrea sa-ti vorbeasca era suficient ca sa ti se ridice parul maciuca în cap). Primul scriitor este Mihail Bulgakov (1891-1940). Cenzurat, urmarit de KGB, scriitorul constata, la sfârsitul anilor ’20, ca nu îsi mai poate face meseria si ca nu mai are mjloace de trai. Îi scrie lui Stalin, apoi în martie 1930 guvernului sovietic expunând situatia dramatica în care se afla si cerând sa emigreze, întrucât nu vede alta solutie. Primeste un telefon de la Stalin care îi spune ca în nici un caz nu i se va aproba cererea, dar îi propune un post la un teatru din Moscova, post pe care Bulgakov îl accepta. Cartile sale, în frunte cu capodopera Maestrul si Margareta, vor aparea necenzurate mult mai târziu. Cealalta conversatie telefonica are loc în conditii înca si mai dramatice si formeaza obiectul recentului roman al lui Ismail Kadare Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii Stalin-Pasternak (Humanitas, 2022). De fapt, aceasta poveste are trei protagonisti: Stalin, binenteles, apoi poetul Osip Mandelstam (1891-1938) si scriitorul (cunoscut la acea data mai ales ca poet) Boris Pasternak (1890-1960). Discutia telefonica dintre Stalin si Pasternak a avut loc la data de 23 iunie 1934 si a durat între trei si patru minute. Stalin l-a sunat pe scriitor ca sa-l întrebe ce parere are despre poetul Mandelstam. Luat prin surprindere si, asa cum vom vedea, aflându-se într-o postura inconfortabila, Pasternak raspunde evaziv, pretinzând ca el si Mandelstam apartinusera unor scoli poetice diferite. Stalin îi arunca, ironic, ca spre deosebire de scriitori bolsevicii au stiut sa se apere unul pe altul dupa care închide telefonul. Mandelstam fusese arestat cu câteva saptamâni înainte, iar multi dintre confratii lui moscoviti (printre ei, cu siguranta, si Pasternak) stiau si de ce: poetul scrisese un teribil pamflet în versuri în care îl portretiza pe „taranoiul de la Kremlin”. Îl citise doar câtorva prieteni, dar zvonul, bineînteles, se raspândise. Aflase Stalin de acel portret în vitriol? Greu de spus, e posibil ca, de teama, kaghebistii sa-i fi ascuns tiranului motivul real al arestarii lui Mandelstam. Urmeaza o lunga ancheta, poetul e expulzat din Moscova, la un moment dat situatia lui pare sa se amelioreze numai ca e trimis („ajutat” de denunturile unor confrati) într-un lagar de munca, unde moare în 1938. Kadare îsi propune sa reconstituie convorbirea telefonica dintre Stalin si Pasternak stiind prea bine ca exista mai multe versiuni, douasprezece considera el, care prezinta unele diferente. Subiectul îl tenteaza si fiindca în 1958, anul în care Pasternak a primit premiul Nobel pentru Doctor Jivago, se afla la Moscova (student la institutul Maxim Gorki) si a putut asista la isteria colectiva si la presiunile uriase care s-au facut asupra lui Pasternak ca sa refuze premiul, teza oficiala fiind ca aceasta distinctie este o capcana întinsa de capitalisti. Apoi, Kadare însusi a primit mai târziu un telefon de la Enver Hoxha, dictatorul dement de la Tirana, ca sa nu mai spunem ca scriitorul, tolerat de regim, a început sa fie pe listele „nobelizabililor” ceea ce l-a determinat sa se întrebe daca nu urma sa aiba soarta lui Pasternak. Sunt mai multe carti ce analizeaza cele trei minute ale convorbirii dintre Stalin si Pasternak (reamintesc un studiu de pionerat si care se citeste si astazi cu acelasi interes, Vitali sentalinski, Cuvântul reîmviat. În arhivele literare ale K.G.B.-ului, 1993). Kadare gaseste, cum spuneam, douasprezece versiuni, le întoarce pe fiecare pe toate fetele stiind însa bine ca niciuna nu este - nu poate fi - întrutotul fiabila. Avem, astfel, versiunea din arhivele K.G.B., apoi versiunile datorate unor apropiati - sotia lui Mandelstam, Nadejda (care îsi va scrie memoriile), sotia lui Pasternak, Zinaida, iubita acestuia - Olga Ivinskaia, marea poeta Ana Ahmatova, celebrul gânditor Isaiah Berlin, la care se adauga marturiile unor personaje mai putin credibile. Cum admirabil spune Kadare, aceste versiuni s-au acumulat precum reverberatiile sunetului unui clopot, un clopot „care nu lasa în veci constiinta umana sa adoarma”. Cartea este si o meditatie asupra comunismului, asupra terorii si a abuzurilor, asupra vulnerabilitatii creatorilor în fata fortei brute. Lenin îi ura pe scriitori, Stalin îi trimitea în Gulag, Hrusciov l-a împiedicat pe Pasternak sa-si ridice Nobelul, Brejnev îl va obliga pe Soljenitîn sa aleaga exilul. Cu artistii care nu erau „pe linie”, regimul comunist era necrutator. Alexandru Calinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, critic literar si scriitor
