Se pare ca omenirea nu se satura niciodata de acest tipar. S-a gasit mereu câte un popor care se credea unicul stapân al adevarului si dreptatii, si cu acest stindard în mâini se apuca sa cotropeasca alte popoare carora sa le impuna marea lui gaselnita, marele lui „secret”. Totul prin violenta, crima si suferinta, niciunul prin pace, finalitatea fiind mereu un amestec între adevarul lui si adevarul celuilalt, adica un ghiveci care mai mult au dus popoarele cotropite în confuzie, neliniste si mai multa suferinta. Urmaresc cu viu interes, ca la un meci olimpic, ultimul esec al americanilor în lupta „sfânta” pentru instaurarea democratiei pe întreg mapamondul. Fiascoul este atât de reusit, ca de fiecare data, încât poate fi pus, cu ceremonia de rigoare, în avizierul international si istoric al tuturor stângaciilor jenante. Sunt multe exemple asemanatoare, se pare ca omenirea nu se satura niciodata de acest tipar. S-a gasit mereu câte un popor care se credea unicul stapân al adevarului si dreptatii, si cu acest stindard în mâini se apuca sa cotropeasca alte popoare carora sa le impuna marea lui gaselnita, marele lui „secret”. Totul prin violenta, crima si suferinta, niciunul prin pace, finalitatea fiind mereu un amestec între adevarul lui si adevarul celuilalt, adica un ghiveci care mai mult au dus popoarele cotropite în confuzie, neliniste si mai multa suferinta. Romanii, de exemplu, au vrut sa civilizeze Dacia, si-au impus marea lor civilizatie peste popoarele deja existente la nord de Dunare, au stat o perioada, dar apoi s-au retras lasând în urma un amalgam de obiceiuri, culturi si gene. Sigur, ar spune multi, astfel ne-am nascut noi, românii, cei mai geniali dintre toti care nu putem trai bine decât sub bici, liberi am uitat sa fim, ne batem cap în cap si mergem din rau în mai rau. Poate ca popoarele dacice libere ar fi fost precum talibanii de azi, dar la fel de bine ar fi putut fi precum suedezii ori belgienii, nu se stie niciodata. Multumim, împarate Traian, ca ne-ai dat un sens vietii, fara tine eram brânza, barza, viezure, mânz, adica varza. Multumim, de asemenea, otomanilor, rusilor, ungurilor si austriecilor ca ne-au mai cizelat si ei nitel. Linistea si pacea între Carpati ne-ar fi prostit complet. Altruismul asta care da pe dinafara al unor popoare nu a încetat si, dupa cum se vede chiar în aceste zile, nu va înceta niciodata. El este atât de puternic, încât a dus uneori la situatii pur si simplu aberante, dar nu era nimeni sa le vada, toti erau concentrati pe binele care trebuia musai instaurat, altceva nu mai conta. La începutul secolului al XVII-lea, de pilda, olandezii ajunsesera în Indonezia. Nu erau agresivi, nu venisera sa taie si sa spânzure, ci doar „sa se uite”… Si sa mai faca niste comert pe ici pe colo. Observând însa ca localnicii încasau taxe vamale exagerate au început sa mârâie, apoi sa latre, sa loveasca si în cele din urma sa porneasca un adevarat razboi. Una câte una, insulele au cazut în mâinile lor, iar Indonezia a devenit colonie olandeza. Ce surpriza! Aproape la fel a procedat Marea Britanie cu India, le-au facut un bine colonizându-i… Asta care urmeaza e tare. În prima jumatate a secolului al XIX-lea, britanicii au realizat, printr-o revelatie halucinogena (sic!), ca opiumul este o substanta atât de buna, încât nu poate fi tinuta doar pentru ei, ci daruita lumii întregi, daca nu cu binisorul, atunci cu forta. Si uite asa s-a stârnit ditamai razboiul între Marea Britanie si China, asa-numitul „Razboi al Opiumului”. Desi guvernul chinez a interzis comertul cu droguri, cel britanic a considerat ca nu e corecta acea decizie, asa ca a declarat conflict armat deschis în numele „liberului schimb”. Armele mult mai avansate ale celui din urma au rezolvat foarte repede situatia, iar sarmanii chinezi „înapoiati în viziune”, dintre care sute de mii erau deja dependenti de drogul respectiv, au fost nevoiti sa capituleze. Opiumul a continuat astfel sa împânzeasca tara slabind-o economic si social. Mai mult decât atât, China a fost obligata sa plateasca mari compensatii comerciantilor britanici legali de opium pentru pagubele produse… Ce sa mai zic de bunele intentii ale regelui Belgiei, Leopold al II-lea, care a tinut mortis sa ajute oamenii care traiau în salbaticie din bazinul fluviului Congo din Africa si care erau exploatati de alte popoare mârsave ca sclavi. Acela a fost chiar pervers. „Milosul” rege a înfiintat o organizatie umanitara în 1876 cu scopul declarat lumii întregi de a explora Africa Centrala, de a combate comertul cu sclavi si de a dezvolta regiunea construind drumuri, scoli, spitale etc. Puterile europene i-au dat mâna libera, desi nu aveau niciun drept pentru asa ceva si, evident, nimeni nu i-a consultat pe cei aproximativ 30 milioane de locuitori ai zonei. Era ceva de bine, trebuiau sa accepte, nu? Dar surpriza, în foarte scurt timp organizatia „umanitara” s-a transformat într-o întreprindere de profit în toata regula. În locul scolilor, drumurilor si spitalelor s-au înfiintat mine si plantatii pe care muncea populatia locala exploatata fara mila. Era un fel de sclavagism la ei acasa. Industria cauciucului a explodat datorita lor, ura! Aproximativ 20- din populatia Congo-ului a murit pe parcursul a 20 de ani de abuzuri, în chinuri, muncind pentru „binele” umanitatii… Tot în numele binelui si al progresului, pasnicii întreprinzatori care detineau plantatii de trestii de zahar în America de Nord au importat între secolele XVI-XIX milioane de sclavi africani pentru munca în conditii abominabile. O mare parte dintre ei a murit repede si în mizerie pentru ca europenii sa îsi poata îndulci ceaiul, a-si fabrica faimoasa ciocolata ori numeroasele prajituri. Nimeni nu se gândea atunci când îsi baga lingurita în borcanul cu dulceata ca placerea aceea culinara avea o sursa criminala, toti credeau ca e bine, frumos si perfect legal. Un parcurs firesc al progresului… Razboaiele din Vietnam, Laos, Cambogia, câte filme americane s-au facut pe acest subiect! Ai spune ca toti cetateni americani au învatat din ele o lectie si ca asa ceva nu se va mai repeta niciodata. Da, era dictatura acolo, debandada, nebunie, oamenii nu traiau prea bine, nu era libertate ca în SUA si prosperitate si magazine cu de toate, dar de ce trebuia sa intervii tu ca sa faci dreptate? Ce autoritate suprema ti-a dat tie dreptul sa joci rolul lui Dumnezeu în jungla aia? Nimeni. Au murit zeci de mii de oameni, mult mai multi decât daca i-ar fi lasat în pace sa se bata între ei, s-au cheltuit miliarde de dolari pe armament si totul degeaba. Într-un final lucrurile au revenit exact acolo de unde fusesera luate, americanii s-au retras cu coada între picioare si si-au lins ranile pâna în ziua de azi. Nu mai bine donau acei bani în scopuri cu adevarat umanitare ca niste crestini ce sunt? Au trecut câtiva ani, generatiile care au luptat în Vietnam s-au dus, si iata ca istoria s-a repetat azi într-un mod identic, cu Afganistanul. Comentariile sunt de prisos. Adevarul nu se va sti niciodata în timp real, mereu va fi un val de influenta, de manipulare, de propaganda care îl va denatura transformându-l dupa cum doreste o persoana, un grup, o tara sau alta. Toate actiunile criminale vor parea fapte de binefacere, de ajutor umanitar chiar, linistea si pacea putând fi astfel tulburate în numele unui bine ce nu poate fi pus la îndoiala, o intentie caritabila general acceptata. Dupa ce faptele sunt consumate însa si totul distrus, e deja târziu pentru regrete si fiecare trebuie sa îsi salveze propria piele cum poate. Briscan Zara este scriitor si publicist
