Poate juca Uzbekistanul cartea independentei? Are resurse – petrol, gaze naturale, pamânturi irigate – dar nu are o clasa politica ori aceasta se comporta ca o patura superpusa ce pare sa compromita viitorul. În toate republicile asiatice foste sovietice clasa politica s-a nascut din coasta KGB-ului. Parintii fondatori ai noilor natiuni au descoperit cu mândrie trecutul, celebrându-l în forme megalomane. Dar când vine vorba despre viitor devin brusc mai sceptici. Din Dubai la Taskent, capitala Uzbekistanului este recomandat sa zbori cu Uzbek Air, o companie tânara si cu servicii impecabile, printre cele mai bune din câte am avut parte vreodata. Prima surpriza este avionul american si nu cel rusesc, la care te-ai fi asteptat. Cei mai numerosi pasageri sunt uzbeci care lucreaza în Emiratele din Golf. Domina tinerii, îmbracati europeneste. Vorbesc engleza si se comporta cu dezinvoltura turistilor obisnuiti cu calatoriile. Putini mai poarta straie traditionale. Câte un uzbec mai în vârsta prefera rusa deprinsa în anii lungi ai stapânirii sovietice. Aveau asteptari prudente cu privire la fosta republica sovietica, aflata cândva pe harta turistica oficiala a URSS, pe post de oglinda a industrializarii. Iar tara chiar a fost dezvoltata, cu deosebire în sectorul constructiilor de masini grele si a culturii bumbacului. Dar prabusirea comunismului a avut acelasi efect ca si în România, prin disparitia marii industrii. S-a întâmplat asadar si la ei, facând ca prezentul si viitorul sa fie privite cu neîncredere, mai ales de cei vârstnici. Era bine în imperiul rosu? Desigur, îti spun cei batrâni care îti demonstreaza ca prabusirea are un singur vinovat: Mihail Gorbaciov. Ma simt exact ca în România generatiei ctitorilor regimului. Iar azi tinerii sunt obligati sa lucreze în Golf ori în marile orase rusesti. Ca atare, independenta tarii, dobândita între anii 1990-1991 este platita destul de greu. Dar merita, îti spun cei mai tineri, care au sperante prudente cu privire la viitor. Însa viitorul pare sa le scape, întrucât puterea este detinuta de grupari corupte organizate în partide politice care pretind ca lucreaza pentru patrie si popor. Cei mai tineri îti vorbesc deschis despre molima coruptiei care tine tara captiva fata de Rusia. Fractura dintre generatii pare ireconciliabila: batrânii sunt de partea Rusiei si în razboiul acesta cu Ucraina, repetându-ti papagaliceste doctrina putinista a „denazificarii” liderilor politici de la Kiev. Doar sunt urmasii lui Bandera, îmi replica taios un batrân, altfel nu ar avea nebunia sa se puna cu Rusia. Acea Rusie etern învingatoare, pe care nu o poti învinge decât supunându-te si boicotând-o din interior. Stranie teorie, dar cu atât mai atractiva cu cât este mai absurda! Poate juca Uzbekistanul cartea independentei? Are resurse – petrol, gaze naturale, pamânturi irigate – dar nu are o clasa politica ori aceasta se comporta ca o patura superpusa ce pare sa compromita viitorul. În toate republicile asiatice foste sovietice clasa politica s-a nascut din coasta KGB-ului. Parintii fondatori ai noilor natiuni au descoperit cu mândrie trecutul, celebrându-l în forme megalomane. Dar când vine vorba despre viitor devin brusc mai sceptici. Atât de repede s-au stins sperantele si idealismul de la începutul anilor 1990! Ma simt ca acasa, în România: aceleasi judecati sumare cu privire la trecutul recent, aceeasi supralicitare a trecutului îndepartat, acelasi apetit pentru nostalgii si teorii conspirationiste. Parintele fondator al noii natiuni – Islam Karimov – este celebrat la o scara megaistorica, natiunea recunoscatoare dedicându-i un mausoleu impresionant în Samarkandul natal. Eroii dorm linistiti, în vreme ce urmasii risipesc zestrea. De aici saracia si uneori degringolada. Modelul politic moscovit se reproduce pleonastic la periferia imperiului. De aceea în aproape toate republicile sovietice domnesc mici satrapi sustinuti de Rusia. Dar Moscova nu mai detine pârghiile economice pentru a-si consolida stapânirea. Prabusirea economiei rusesti se reflecta devastator si în fostele gubernii: produsele emblematice ale metropolei au disparut aproape cu desavârsire. Rusia nu-si poate asigura nici propria piata, daramite sa satisfaca asteptarile emancipate ale natiunilor asiatice, care traiesc cu frenezie visul masinii americane sau japoneze. Cât despre masinile rusesti, uzbekul de rând nu ezita sa le ia în derâdere. Daca te ghidezi dupa imaginea strazii te simti la fel ca în Europa. Iar piata auto a tarii este ocupata în proportie covârsitoare de Chevroleturi. Rusia s-a retras în subteran, uzând de pârghiile solide ale retelelor kaghebiste, încurajând coruptia si grandomania liderilor locali. Astfel divizate, societatile din Asia Centrala par condamnate la o stare de letargie perpetua. Dupa 30 de ani de experimentare a regimului de independenta controlata, aceste tari au probabil nevoie de o „revolutie glorioasa” pentru a evolua. Germenii acesteia par sa încolteasca azi, pe fondul crizei de încredere în elitele locale si cele moscovite. Viitorul lor depinde de rezultatul razboiului din Ucraina si de presiunea economiei chinezesti. Partida ruseasca pare sa fie pierduta deocamdata. Dar trecutul nu moare niciodata pâna la capat. De aici incertitudinile cu privire la viitor. În capitala Taskent si în marile orase se poarta stilul occidental, iar hybrisul care a rezultat nu este foarte diferit de cel de la noi. Vor reusi aceste tari sa reînvie gloria apusa a vremurilor în care Samarkandul era Edenul Orientului si perla lumii islamice? (Va urma) Mihai Dorin este istoric si publicist
