Oppenheimer - în cea de-a doua jumatate a lunii martie fost proiectat într-o sala care are la intrare, în dreapta, un portret ce ocupa mai bine de jumatate de perete: portret al lui Radu Beligan, un nume de vârf al piramidei teatrului românesc. Sala Mare de Spectacole „Radu Beligan” din Cinema Ateneu. De pe un scaun din aceasta sala, destul de comod, ce-i drept, însa nu îndeajuns încât sa nu amortesti, m-am ridicat dupa 3 ore în care fizica, istoria si moralitatea au fost puse laolalta de Christopher Nolan, regizorul filmului Oppenheimer. “Oppenheimer este câstigatorul serii Oscar: cel mai bun film, cel mai bun actor, cel mai bun regizor” si enumerarea continua cu premii pentru coloana sonora, imagini si montaj. Asa arata o postare de pe pagina de instagram “genstiri” peste care am dat întâmplator, în nebunia scroll-ului. Înainte de a ma decide daca vreau sa vad acest film care a aparut anul trecut, trebuia sa îmi fac un research, asa ca am citit pe diagonala informatiile de pe clasicul Wikipedia. Un research superficial, însa venit laolalta cu postarea celor de la genstiri, destul de convingator încât într-o ploioasa seara de sâmbata sa renunt la o iesire studenteasca cu colegii. Nu sunt un om cinefil. Sunt doar o studenta care, atunci când aude ca un film a câstigat 7 premii Oscar, vrea sa afle de ce. Din curiozitate, indignare, dorinta de a fi la curent si de a avea o parere. Tuturor ne place sa avem o opinie si, mai ales, sa o spunem. O sala aproape plina de aproape toate esentele sociale: adolescenti, studenti, adulti si batrânei. Locul nr. 1 de pe rândul 14. Timp de 3 ore am asistat la 2 filme: Oppenheimer, dar si reactiile diverselor vârste la Oppenheimer. Din acest loc am vazut cum adolescentii si studentii si-au pierdut interesul si rabdarea dupa prima ora jumatate. Erau agitati, îsi aranjau parul din ce în ce mai des, îsi schimbau pozitia de stat pe scaun si verificarea telefoanelor era tot mai ispititoare: o data pe minut, o puternica lumina alba se vedea prin întunericul creat de context. În schimb, adultii si cei mai în vârsta erau parca si mai atenti dupa jumatatea filmului. La primul test al bombei atomice, parca toata sala numara descrescator de la 10 la 0, mai ceva ca la revelion. Se simtea tensiunea si dorinta oamenilor de a vedea ce de întâmpla. Erau toti acolo, cu sufletul la gura. Când bomba a explodat cu succes, în sala s-a auzit un “bravo!”. Ei parca nici nu aveau telefoane. Exista doar filmul si fiecare secunda care trecea din el. La ora 22 filmul s-a terminat. Cei tineri în principiu se grabeau sa plece. Se îmbracasera deja în timp ce mai erau câteva minute din film. Ceilalti, au mai ramas pe scaune. Parca mai voiau sa vada ceva, sau pur si simplu au avut nevoie de putin timp în care sa revina la realitatea pe care filmul i-a facut sa o paraseasca. Înca stateam, la rându-mi, pe scaunul meu situat pe rândul 14. Dupa film, am avut în principal doua gânduri: 1. Am dat bacalaureatul la istorie si am stiut informatii de context despre cel de al doilea Razboi Mondial, însa ce au înteles cei care nu detineau astfel de informatii? 2. Repet, nu sunt vreun om cinefil, însa am ramas cu o parere buna si cu o dorinta de a citi mai multe detalii despre cele proiectate pe ecran, precum efectele negative pe termen lung produse de bombele de la Hiroshima si Nagasaki, fizica cuantica sau planul Manhattan. Primul gând cred ca este mai mult un mare semn de întrebare, o curiozitate asociata în principal cu persoanele de 60+ ani prezente în sala si ce parere au despre film. Afara, în fata cladirii, oamenii formau mici grupuri în mici cercuri, parca închise, vidate, în care împartaseau impresii. Într-un astfel de mic grup, era o doamna de vreo 70 de ani, cu un par alb si foarte bogat, voluminos, manusi pe mâini, un palton la rândul sau alb si o esarfa neagra. Alaturi, era un domn, posibil al sau sot, pe care îl tinea de brat. Un domn de vreo 80 de ani, înalt, cu o palarie pe cap, un palton negru, sobru si serios. Grupul era completat de alte doua persoane care aveau peste 50 de ani si care participau la conversatie. “Mi-a placut sa vad în film si latura umana care vine la pachet cu moralitatea si empatia. Si, doamne, ce mi-a stat sufletul când au facut primul test al bombei.” “Oare chiar atât de bun sa fie filmul asta de a câstigat 7 premii Oscar?” m-am întrebat înainte sa aleg între a merge la cinema sau a iesi cu prietenii mei. Acum nu mai am semne de întrebare. Da, chiar este atât de bun. De la sonorizarea care îti face pielea de gaina, la montajul video care te face sa te simti acolo, în secolul XX, în Los Alamos. Arta nu a murit. Chiar daca tinerii ori nu mai stiu sa o aprecieze, ori îi reconstruiesc existenta, ea nu va muri vreodata... Toate articolele din noua sectiune ZdI “Ziarul Studentesc”, AICI Despre noul proiect ZdI “Ziarul Studentesc” citeste AICI
