Initierea eroinei are si o dimensiune introspectiva, identitara. Ea învata ca a fi femeie, într-un spatiu postindustrial, nu înseamna sa intri în sablonul procustian al revoltatei si negativistei feministe de fin du siècle, ci a-ti asuma acea androgina, totala, „integritate artistica”, de care vorbea Virginia Woolf, ori serenul, detasatul, „mediatrix” descris de Simone de Beauvoir... Am recitit o carte excelenta, descoperita, dupa mai multi ani, absolut întâmplator în biblioteca personala. Este vorba despre romanul Cat’s Eye/ Ochi-de-pisica al scriitoarei canadiene Margaret Atwood, tiparit initial în 1988, iesit pe piata româneasca, în 2007, gratie traducerii excelente a profesorului clujean Virgil Stanciu si initiativei editurii Leda-Corint de a-l publica. Cartea marcheaza debutul unei perioade noi de creatie în existenta artistica a lui Atwood, perioada asa-zicând „fundamental postmoderna”, în interiorul careia autoarea încorporeaza, pe palierele narative ale propriei fictiuni, ideologiile culturale în voga, fara a le deveni însa neaparat o sustinatoare înfocata, ci mai curând o comentatoare (critica) lucida. Textul a fost bine primit de public si recenzenti, bucurându-se de doua nominalizari la premii prestigioase (Booker si Premiul Guvernatorului General). Faptul ca scriitoarea nu a primit pâna la urma nici unul dintre ele se datoreaza, probabil, competitiei acerbe si nu tendintei juriilor de specialitate de a premia/ recunoaste/ aprecia – cum spune, la un moment dat, protagonista din Cat’s Eye – doar „barbatii morti si straini”. Observatia ne introduce, destul de convingator cred, în atmosfera psihologic-culturala a romanului. Pictorita Elaine Risley e invitata, pentru o expozitie retrospectiva a artei sale, în orasul copilariei, Toronto. Momentul nu constituie, în chip necesar, o cotitura profesionala. Elaine si-ar fi dorit ca un astfel de eveniment sa fi fost organizat la prestigioasa Galerie de Arta din Ontario si nu la sugestia unui grup privat (feminin) din Toronto. Succesul ei artistic, desi vizibil, nu iese din anumite grile impuse de rigorile societatii patriarhale. Elaine – constienta de restrictiile de gen – pare sa fi dezvoltat, prin urmare, o oarecare fobie vizavi de masculinitate, fobie ilustrata fin, fara nici o ostentatie de catre Atwood. Totusi, sosirea în Toronto (metropola unde si-a petrecut copilaria si adolescenta, de la vârsta de 8 ani) induce protagonistei un alt tip de „retrospectiva” (pe lânga cea propriu-zis artistica), existentiala, mult mai complexa si mai provocatoare decât cea dintâîi. Aceasta revizuire a vietii ar putea transmite, ultimativ, ideea ca frustrarile si angoasele Elainei nu sunt rezultatul unei societati discriminatorii, din punct de vedere mentalist, ci al prizonieratului în jocul fantomatic-mnemotehnic din trecutul personal. Alternarea planurilor temporale în roman ne muta totodata, „ideologic” vorbind, de pe palierul feminist pe cel psihanalitic. Elaine nu a reusit înca sa-si dizolve, în subconstient, trauma copilariei din Toronto, când prietenia cu un trio de fete (dominate de malefica lidera Cordelia) i-a adus suferinte psihologice si morale, cu imprevizibile consecinte pe termen lung. Jocurile diabolice în care a fost atrasa atunci (cu machiavellice simulari de exercitare a puterii si contexte parabolice, de cruda experimentare a procesului de realpolitik) i-au creat ezitari de relationare cu alteritatea în viata adulta. Protagonista pastreaza într-o geanta rosie un „ochi-de-pisica” (o bila viu colorata!), de pe vremea când obisnuia „sa joace bile” cu fratele ei. Elaine a vazut mereu „ochiul” ca pe un talisman, simbolul etern al unei lumi definitiv pierdute. Calatoria la Toronto însa îi demonstreaza ca misteriosul obiect nu este decât cicatricea alegorica, desenata în adâncurile unui psihic ranit. Initierea eroinei are si o dimensiune introspectiva, identitara. Ea învata ca a fi femeie, într-un spatiu postindustrial, nu înseamna sa intri în sablonul procustian al revoltatei si negativistei feministe de fin du siècle, ci a-ti asuma acea androgina, totala, „integritate artistica”, de care vorbea Virginia Woolf, ori serenul, detasatul, „mediatrix” descris de Simone de Beauvoir... Un roman demn de toata atentia, beneficiind si de o interesanta introducere critica a canadianistului iesean Florin Irimia. Codrin Liviu Cutitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
