Aveam 25 de ani când am fost repartizati pe vremea lui Ceasca în satele Buda (Maria) si Burdusaci (eu), doua sate de la capetele comunei Rachitoasa din judetul Bacau, fiecare la apoximativ 10 kilometri de centrul comunei. Ne-am urcat la Bacau în autobuz si mergeam spre locurile de repartizare, fara sa stim ce ne asteapta, ca mielul la taiere. În fine, nu chiar, dar cam asa ceva. Întrebam calatorii cât mai este pâna la destinatie. O doamna de pe scaunul din fata ne spunea cu un zâmbet echivoc: „Ahaa, mai aveti, mai aveti!” - erau 54 de kilometri în total. Aveam sa ne întâlnim cu ea dupa aceea la lectii deschise - era profesoara de limba româna, doamna Duta o chema, la Motoseni, o comuna aflata dupa satele noastre. Era cald, era bine - ne dusesem înainte, vara, ca sa ne vedem scolile. Tin minte ca citeam în autobuz Muntele vrajit si eram tare pasionat. De-abia toamna ne-am luat ceva bagaje. Ne-a dus cu masina varul Nicusor. A venit directorul cooordonator Barbu, un teleormanean tânar si cam mistocar, în orice caz indiferent (îl mai „punea pe sine” nevasta-sa, profesoara de limba româna, de care asculta), si ne-a gasit o gazda: în casa unor tipi care lucrau la Galati. Pe acolo cam toti lucrau la Galati sau la Brasov, orasele industrializate pe atunci, la care se angaja „sirma”, asa erau porecliti moldovenii, caci cica ziceau „sirma” în loc de „sârma”. Probabil dintr-un fel de hipercorectitudine sau, pur si simplu, e o inventie. Ma durea inima când stiam ca am elevi exceptionali, dar nici nu se punea problema sa faca studii superioare, doar sa lucreze la Brasov sau la Galati si de-abia dupa aceea cei mai constienti sa faca vreun liceu la seral. Va par poate cam pesimist, dar asa era. La casa gazdei, o casa saracuta, pe care nu vreau sa o compar cu casele din satul meu, mirosea a putregai si a soareci. Maria îndeosebi era îngrozita de soareci. Ea lucra pe loc, la Buda, iar eu faceam naveta 20 de kilometri pâna la Burdusaci. Asta în primul an scolar. Pe urma Maria si-a luat concediu de maternitate, apoi fara plata. Eu am „flacait” la Burdusaci în anii urmatori. Ne întâlneam ca magnatii în vacante. Si cu telefonul era mai greu pe vremea aceea. Când îmi amintesc ca vorbeam la telefon de la CAP, înconjurat de toate contabilele si de alte fatuci piloase cu liceul care lucrau acolo, ma îngrozesc si acum! Pe copiii nostri îi cresteau Maria, unul, la Baia Mare si mama, altul, la Tomesti, lânga Iasi. Dupa ceva ani ne-am mutat la Burdusaci. I-am cerut inspectorului Ivanciu sa reîntregim familia si acesta a acceptat cam strâmbând din nas („Uite, la Buda nu mai am decât un calificat”). De la o vreme îmi facusem un program, ca sa rezist: dimineata mergeam la ore, la amiaza pe sesul din apropiere la fotbal cu elevii si tiganusii din sat. Jucam pâna ce mai sa-mi dau sufletul. Veneam la gazda, tanti Pinuta, o femeie de la tara cu fuste cernite si gumari, faceam o baie în ligheanul de tabla cu apa rece-rece si ma culcam înfierbântat. Ma trezeam seara si citeam aproape toata noaptea (cred ca atunci am citit cel mai mult în viata mea, i-am golit biblioteca domnului Mihaila, bibliotecarul, profesorul de geogravarza, cum îsi zicea). Seara ascultam „Europa libera”, dar nu as putea spune ca eram un ascultator prea asiduu. Mai ascultam emisiunea de folk a lui Paunescu de joia seara, mi se pare, si alte emisiuni culturale. Rareori ascultam „Europa libera”. Prin educatie nu ma omoram sa fiu antiregim, dar bârfeam si eu cu amicii regimul si pe Ceausescu ca si mai toti ceilalti. N-as putea spune ca am amintiri grele de atunci. Nu vad lucrurile ca o mlastina întunecata. Timpul le-a rezolvat pe toate. S-a scurs si el în ritmul pasilor nostri sovaitori. Aveam 25 de ani, cum spuneam, si viata ne parea frumoasa. Si este frumoasa la urma urmei. Ne „luam” cu viata: cu elevii aceia minunati si inocenti, cu profesorii din cancelarie, cu directoarea care era atâta de treaba, cu tanti Lucretia, femeia de serviciu, cu plecarile acasa la copiii, la Iasi ori ca Baia Mare. S-apoi erau vacantele! E drept, ni se strângea inima când se apropia scoala, dar ce sa facem?! Asa era. Nu eram singurii. Altii poate sa vada perioada aceea „în negru”. Eu nu! În cancelarie la Burdusaci erau urmatorii profesori. Dar, daca ma mai îngaduiti, o sa va spun data viitoare. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
