Medicii au descoperit ca doi copii care au experimentat o foame intensa, insatiabila, ce i-a determinat sa manânce în exces, au mutatii genetice rare, nemaiîntâlnite pâna acum, care interfereaza cu leptina, un hormon cheie care ajuta organismul sa spuna când este satul, se arata într-un nou raport de caz. Dupa ce celulele albe de grasime produc leptina, aceasta se conecteaza la trunchiul cerebral si la hipotalamus, regiuni ale creierului care ajuta la controlul apetitului. În timp ce „hormonul foamei”, grelina, fluctueaza în mod constant, crescând în timpul postului alimentar si scazând dupa ce se consuma alimente, nivelurile de leptina ramân relativ constante si sunt legate de cantitatea totala de grasime alba din organism. Astfel, leptina îi spune organismului câta energie are stocata în grasime, determinându-l sa treaca în „starea de foame” atunci când aceste stocuri scad prea mult. Rareori, oamenii pot fi purtatori de mutatii genetice care interfereaza cu productia sau secretia de leptina sau îi blocheaza efectiv efectele în creier. Înainte de noul raport de caz, publicat pe 14 iunie, în The New England Journal of Medicine-NEJM, oamenii de stiinta gasisera 21 de variante genetice care perturbau productia, eliberarea sau sensibilitatea leptinei, ceea ce ducea la o foame insatiabila, cunoscuta sub numele de hiperfagie. În noul raport de caz, medicii descriu doi copii neînruditi, un baiat de 14 ani si o fetita de 2 ani, care au fost purtatori de mutatii genetice care perturba leptina în moduri usor diferite. Ambii copii aveau niveluri ridicate de leptina în sânge, care coincideau cu procentele lor ridicate de grasime corporala. Dupa ce au exclus sindroamele Prader-Willi si Bardet-Biedl - alte doua afectiuni genetice rare care pot duce la apetit ridicat si crestere în greutate în copilarie - medicii au verificat la fiecare copil, gena leptinei (LEP). Ei au descoperit ca ambii erau purtatori ai unor versiuni distincte (mutatii), a genei LEP. Pe cea a baiatului au numit-o P64S si G59S, pe cea a fetei. Aceste gene codificau pentru versiuni usor modificate ale leptinei. Prin studii cu celule umane în vase de laborator, echipa a testat cât de bine se lega leptina celor doi copii de receptorul în care s-ar conecta în mod normal în creier. Ambele versiuni de leptina s-au legat de receptor, dar au declansat „o semnalizare minima, sau aproape inexistenta”. În prezenta leptinei normale, versiunile variantei au blocat receptorul si nu au permis leptinei normale sa se conecteze. Astfel, desi copiii au produs cantitati mari de leptina modificata, hormonul nu a putut semnala creierului ca organismul lor continea cantitati ample de energie stocata. Fara acest semnal, apetitul copiilor nu a putut fi satisfacut - creierul lor încerca sa compenseze un deficit de energie care nu exista. Medicii i-au tratat pe copii cu metreleptina, o forma sintetica de leptina. La început, ambii copii au avut nevoie de „doze mai mari decât de obicei” de tratament pentru a depasi efectele variantelor de leptina din creier. Ambii copii au participat, de asemenea, la programe de post si exercitii fizice, pentru a contribui la reducerea grasimii albe si, prin urmare, a productiei de leptina. Acest lucru „a indus în cele din urma un raspuns terapeutic, cu o normalizare a aportului alimentar si a satietatii si o pierdere în greutate”, au scris autorii în raportul de caz. Ambii copii au dezvoltat anticorpi împotriva metreleptinei, asa cum se asteptau medicii, dar acest lucru nu pare sa afecteze eficacitatea medicamentului. Nu au existat efecte secundare grave si „ambii pacienti au ajuns în cele din urma la o greutate aproape normala”.
