Eminescu avea obiceiul sa opreasca trasura în fata Universitatii iesene. Striga la surugiul Surugiu halt, cobora geamlîcul trasurii, dadea la o parte perdelutele turcoaz si... stupea spre Universitate! Daca va vine sa credeti asa ceva! Din pacate, poetul nostru national Mihai Eminescu n-a fost în stare sa-si termine studiile universitare. Cum elanul spre învatatura nu-i prea dadea ghes, a umblat el pe la Viena, pe la Berlin, dar mai mult fleaura, dupa benchetuiala si crailîcuri, asa ca n-a facut mare brînza în directia unor studii serioase si aprofundate. Din cauza ca era o natura poetica, zic unii. Deh, se poate spune si asa! Întorcîndu-se poetul la Iasi, Titu Maiorescu, om serios, nu regatean, a vrut sa-l bage profesor la universitate, ca sa aiba poetul o pîine mai alba de mîncat. Dar, cum spuneam, Eminescu nu s-a tinut de scoala si, în consecinta, nu avea patalama, asa ca nu a putut ajunge decît un pîrlit de bibliotecar. Se vede treaba ca autorul „Luceafarului“ a prins oleaca de ura pe Universitate si pe profesorimea de acolo, din cauza ca el n-a putut ajunge la valoarea eminentilor profesori. O, si ce nume marete a avut Universitatea noastra: Constantiniu, Gheorghiu, Manoliu, Teodoriu, celalalt Gheorghiu, mare specialist în higiena si sindromul Guillain-Barret în forma sa encefalo-mielo-poliradiculonevritica testiculara, apoi Teodorescu, Manolescu, Constantinescu, Constantinescu-Pomîrla, celebrul insectolog, autorul magnificului tratat despre gîndacul ghebos de San-Jose, numit în popor gîrzoban. Dar sa ne întoarcem la poetul nostru, care, cum spuneam, avea ceva rîca pe universitarii ieseni si pe realizarile lor. Iata de ce afirm acest lucru. Surugiul lui Eminescu i-a povesti unui strabunic de-al meu, ofiter de intendenta, iar acesta a povestit bunicului meu o întîmplare care nu face deloc cinste marelui poet, dar, de dragul adevarului si corectitudinii, trebuie s-o dam la iveala. Povestea surugiul Surugiu (chiar asa îl chema, ca era surugiu din tata în fiu, strabunicu-sau a mînat caii de la caleasca generalisimului Potemkin, dar asta-i alta poveste) ca Eminescu avea obiceiul sa opreasca trasura în fata Universitatii iesene. Striga la surugiul Surugiu halt, cobora geamlîcul trasurii, dadea la o parte perdelutele turcoaz si... stupea spre Universitate! Daca va vine sa credeti asa ceva! Si nu stupea asa, din vîrful limbii, ci cît ce putea, cu naduf: ptiu! Si de multe ori s-a întîmplat acest lucru, mai ales cînd poetul iesea, dupa ceasuri îndelungate de libatii, de la Borta Rece. Dadea porunca surugiului Surugiu s-o ia spre Universitate, se oprea si, ma scuzati, fleosc o flegma mitocaneasca înspre maretul edificiu: ptiu! Nu conta ca îl vede cineva, ca trece vreun profesor din pleiada mai sus pomenita! Cînd vedea vreunul, atunci stupea si mai mîrlaneste. Nu trecea duminica lasata de la Dumnezeu sa nu mearga dinadins prin fata Universitatii. Dadea porunca halt, trasurica se oprea si urma acelasi „ceremonial“: jos geamlîcul, perdelutele turcoaz în laturi si fleosc un stuchitoi de mîrlan: PTIU! A comis de atîtea ori aceasta fapta reprobabila, încît, de la o vreme, caii, de fiecare data cînd ajungeau în fata Universitatii, se opreau singuri, rînjeau si nechezau: mi-ho-ho-ho! mi-ho-ho-ho! Se deprinsesera cu mîrlania si sarmanele dobitoace nevinovate. * În privinta stupiturii eminesciene, mai trebuie spus ca poetul era apucat rau. Baba Darîngioaia, menajera lui pe timpul cît acesta a creat în dulcele tîrg, relata strabunicului meu ca Poetul National avea naravuri de neamuri proaste si stupea în fîntîna. Una-doua, se ducea la fîntîna si fleosc în ea, ca sa vada cum face apa valurele. Tare mult îi mai placeau cerculetele formate în jurul stupiturii. Pesemne asa le-a analizat si a scris versurile alea ale lui: Ca sa vadun chip, se uita Cum alearga apa-n cercuri Caci vrajit de mult e lacul De-un cuvînt al Sfintei Miercuri. Ca, trebuie spus, Poetul Nepereche avea obiceiul sa stupeasca si în iazuri, lacuri, helesteie, stioalne, gîrle si gîrlite, ba si în baltoacele adunate dupa ploaie, nemaivorbind de bulboane, bulhacuri si alte tauri din minunata natura a patriei noastre. Sedea ce sedea si iar stupea! Baba Darîngioaia mai spunea ca l-a vazut stupind si în Tekir-ghiol, precum si în alte bahne si mlaci de la Marea Neagra. De aici se vede ca Poetul a vazut marea noastra, nu cum scriu unii pseudo-biografi, ca n-ar fi vazut-o. A fost acolo cu Veronica, s-au bulucit ce s-au bulucit si s-au bucurat amîndoi de frumusetile minunatului nostru litoral. Text semnat de Radu PARPAUTA si aparut în “Ziarul de Iasi”, editia din 11 iunie 2009, P.S. Scriitorul Radu Parpauta s-a stins din viata joi, 13 ianuarie 2024
