Veneau multi în apartamentul lui din „catunul” Pacurari. Mai întotdeauna gaseam un oaspete sau mai multi, când mergeam acolo. Si mergeam des. Nu-i voi numi aici, tot as uita sa pomenesc pe unii. Luca Pitu scrie într-o carte despre cei care veneau, pe vremea lui Ceasca, în garsoniera lui Liviu Antonesei de la „Corabia nebunilor”, un bloc sordid de lânga Piata Nicolina, unde primeau „spatiu locativ” multi universitari tineri ieseni. M-am mirat ca Luca nu a scris si despre aceste întâlniri din apartamentul lui Dorin. Poate nu a scris si pentru ca Luca i-a spus lui Dorin la un moment dat ca nu mai vine pe la el, daca nu se lasa de baut. Si nu a mai calcat pe la Dorin. Luca era Luca, se tinea de cuvânt. Nici Dorin nu mai era acela care stralucea în primii ani dupa 90. Bea si atât. Nu mai avea farmecul acela, efervescenta aceea din primii ani. Poate ca multi dintre noi. În orice caz, îl vizitam tot mai putini. Unii poate dezamagiti de el, altii cu noile treburi aparute (în presa, la universitati, în functii de conducere). Noi ne-am adaptat cu noile realitati. Dorin - nu. Slabiciune? Poate. Sau el a mers pâna la capat pe lampa Revolutiei. Sau el a fost unul dintre acei fluturi, care au trebuit sa se pârleasca în focul Revolutiei? Sau eu fac metaforita aici? Dracu stie! Sigur, a fost un fluture pe lampa Revolutiei. În final îi ramasese numai bautura. Si poate noi - cei câtiva prieteni. Tot mai putini. Si poate Mihaela de care se agata ca de ultimul pai. Apoi si Mihaela a plecat la Bucale, parasindu-l. Va fi fost o discutie decisiva între ei - cine stie. Sa ma ierte Mihaela, daca o jignesc. Nu intentionez. În orice caz, nu mai stiu mai nimic despre ea. Asta a fost mult mai târziu, când Dorin se mutase din Pacurari în Copou si începuse sa bea ca disperatul, fapt care l-a dus pâna la urma în mormânt. Nu-i vorba, bea si înainte, în apartamentul acela vast „de boier”, dar acum, în Copou, când se mutase pe lânga revistele de acolo, era de groaza. Nu îmi mai facea placere sa trec pe la el. Apartamentul era meschin, „prietenia” lui îsi rânjea tot mai mult coltii: voiau doar sa-i dau de baut. Din acelasi motiv, al alcoolului, am rupt legatura cu Dorin. În ultima perioada, când am fost totusi înca o data la el, avea casa plina de rufosi si betivi. „Prieteni” noi, probabil agatati de prin crâsmele cele mai ordinare pitite prin dosurile Sarariei, prin tot felul de spelunci de lumpeni, de care chiar el a scris. Iar sticle goale sau pe jumatate pline erau peste tot - nu aveam unde sa ma asez. Ma faceam ca nu observ. Cred ca aceleasi sentimente le-au avut si ceilalti fosti prieteni ai lui. S-apoi era goliciunea din camera, peretii dezgoliti, lipsa unei mâini de femeie... scuzati masculinitatea emfatica. Dar Dorin m-a întâmpinat cu bucurie mare. Bucurie searbada, de alcoolic însa - asa îmi parea. În orice caz, nu m-au încalzit vorbele lui frumoase, care mi se adresau, dulcegariile levantine... Dar nu vreau sa-mi amintesc despre lucrurile astea, ci despre Dorin din primii ani de dupa ’89, Dorin cel luminos, care deborda de talent, de inteligenta si umor. Revarsa afectivitate asupra celor la care tinea. Dar si scrâsnete de nemultumire asupra lui Iliescu si a clicii sale si asupra a tot ce era rau pe atunci (si pe acum, de fapt). Si scria la ziar... al dracului de bine mai scria. Eram invidios pe scrisul lui, dar nu aratam. Prinsese perfect duhul antiiliescianismului, care a stopat societatea româneasca ani si ani. Si îl exprima cu patos care ne înviora pe toti si îi înfuria pe iliescienii prostateci. Pentru asta îl iubeam atâtia. Era genul care popular se numeste „ce-i în gusa si-n capusa”. Minciunelele lui, rare si minore, erau repede date în vileag chiar de el, ceea ce ne facea sa râdem cu totii: „Nu stii cum e Dorin?” Din acest punct de vedere am fost un fericit, ma învaluia cu bunele lui sentimente, încît ma facea sa-mi arunc toate învelisurile de educatie crohmolita, toate exuviile tepene ale temperamentului meu ascuns si deseori natîng. A, sigur, avea si momente de posaceala, de morocaneala, hachite de grecotei levantin (el zicea ca familia lui de la Baia de Arama se trage din greci), dar ma învatasem cu ele. Si ceilalti prieteni le stiau si le acceptau: „Nu stii cum e Dorin!?” I se acceptau toate hachitele, unele badaranesti, pentru ca le compensa cu afectivitatea lui profunda, pe care la putini oameni am aflat-o. În acelasi timp, si el avea nevoie de afectivitate. Era un temperament dizarmonic, cum zice Karl Leonhardt într-o carte pe care o citeam cu aviditate pe atunci: Personalitati accentuate în viata si literatura. Da, Dorin era o personalitate accentuata. La firea lui nabadaioasa, de artist, se adaugau si niste, cum sa le zic, „goluri” din familie, probabil. Tinea foarte mult la mama si la bunica lui, dar cu tatal lui, ofiter, nu s-a înteles. Asprimea tatalui si a meseriei lui, probabil, nu îi erau pe potriva. Nu probabil - sigur. Îmi amintesc de un text în care un tânar (evident, era el) îi spune tatalui: „Tata, de ce nu m-ai pupat când eram mic? De ce nu ma luai în brate?” Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
