Cine nu-si aduce aminte de fata plina de cicatrice a lui Andreas Nikolaus Lauda, adica Niki Lauda, campionul de Formula 1 din anii 1975, 1977 si 1984? Accidentul care i-a produs rani grave la nivelul capului si i-a afectat plamânii (va face în 2018 un transplant de plamâni, cu un an înainte de a muri) s-a produs în 1976, cu ocazia Marelui Premiu al Germaniei, desfasurat la Nürburgring, atunci când Lauda era pilotul echipei Ferrari, alaturi de Clay Regazzoni. Ca o ironie a sortii, cu o saptamâna înainte de cursa, Lauda semnalase unele aspecte grave legate de siguranta traseului. Dar mesajul sau nu a produs efecte! La 1 august 1976, la al doilea tur de circuit, monopostul lui Lauda se izbeste de un terasament si ia foc (astazi astfel de evenimente sunt extrem de rare, accidentul produs în 2020 pe circuitul de la Bahrain în care masina Haas a lui Romain Grosjean se rupe în doua si ia foc, s-a produs la 30 de ani de la un eveniment similar). Lauda sufera arsuri puternice la nivelul ochilor, urechilor si scalpului, deoarece casca i-a cazut în timpul accidentului, si numai o parte din cagula din material ignifug i-a protejat fata. Tot restul vietii va purta o sapca pe cap, cu însemnele diversilor sponsori. Dupa 42 de zile de la accident, Lauda revenea pe circuitele de Formula 1, cu bandajele capului sângerânde, ceea ce l-a determinat pe un alt mare pilot, Jackie Stewart, sa spuna ca „Revenirea sa dupa accident a fost cel mai mare act de curaj la care am asistat vreodata”. Era o perioada în care Formula 1 era o competitie foarte periculoasa, departe de standardele de siguranta de acum (unii spun ca acum este pe cât de sigura, pe atât de plicticoasa, dar are, totusi, aproape un miliard de telespectatori). Unul dintre cele mai mari pericole ale curselor auto era legat de incendiile produse în urma accidentelor (oricum, protectia împotriva incendiilor este o preocupare a omului înca de când acesta a descoperit focul!). Bineînteles ca, în afara de pilotii de Formula 1 si de curse în general, mai erau expusi focului un numar urias de pompieri sau militari. Problema era aceea a inventarii unui material care sa reziste la temperaturi înalte si la flacari, care sa asigure o izolare termica a corpului uman, sa prezinte posibilitatea transferului catre exterior a caldurii si transpiratiei corpului uman (bineînteles, în absenta incendiului), sa permita o miscare cât mai comoda a corpului etc. Problema a fost rezolvata de catre chimistul scotian Wilfred Sweeny (1926-2011). Era pasionat de stiinta înca din copilarie, primind de Caciun cadouri precum seturi pentru experiente de chimie, fiind pasionat si de cerneluri invizibile (pe astea un elev le-ar folosi în diverse scopuri, dar sa nu fabulam mai mult decât este nevoie). Sweeny a urmat cursurile Universitatii din Glasgow, obtinând licenta în 1946 si un doctorat în chimie în 1950. A lucrat mai întâi în Marea Britanie, apoi, din 1953, Sweeny s-a angajat la DuPont, în Laboratorul de inginerie textila al companiei. Aici, el si echipa sa au gasit o modalitate de a face un produs cu greutate moleculara mare care sa aiba proprietati termice si neinflamabile remarcabile. Asa a aparut Nomex, în 1960, care este numele de marca pentru un material textil rezistent la caldura si la flacara fabricat de compania DuPont. Din punct de vedere tehnic, se numeste polimer sintetic de poliamida aromatica (în brevetul original Nomex se numeste „policarbonamida”). Poliamidele aromatice precum Nomex sunt adesea numite, pe scurt, aramide. Care este secretul Nomex? Fibrele de aramida se umfla si devin mai groase, atunci când sunt expuse la flacari. Aceasta expandare a fibrelor face ca sa se obtina o bariera de protectie între purtator si flacara. Si chiar daca Nomex arde sub actiunea directa a unei flacari, de îndata ce aceasta este îndepartata, materialul nu mai arde, datorita felului în care Nomex este tesut atât de gros si strâns. Nomex a venit la timp! Începea era spatiala si cursele auto deveneau din ce în ce mai periculoase! Din 1959, în Statele Unite, toti concurentii Indy 500 erau obligati sa poarte costume ignifuge. Din 1963 Federatia Internationala de Automobilism (FIA) a impus utilizarea de costume ignifuge pentru pilotii de Formula 1. Utilizarea Nomex în cursele auto s-a facut, pentru prima oara, în cursele Indianapolis 500. Acest fapt a fost posibil dupa ce, în 1966, astronautul Pete Conrad (1930-1999), al treilea om pe Luna cu Apollo 12, i-a prezentat lui Bill Simpson, un producator american de sisteme de siguranta auto, materialul Nomex folosit la confectionarea costumelor spatiale. Ca urmare, din 1967, aproape toti concurentii Indy purtau Nomex. În 1975, FIA a introdus standardul pentru costume ignifuge. În 1979, Niki Lauda, Mario Andretti si Carlos Reutemann au început sa piloteze în costume ignifuge multistrat dupa specificatii NASA. „M-am saturat de condus pe circuit”, spunea Lauda în 1979 (va reveni totusi în Formula 1 si va deveni, iarasi, campion, în 1984). Peste 20 de ani, în 1999, va interpreta un rol episodic în filmul Screw Loose (Ticnitii), în care eroii principali, interpretati de catre Ezio Greggio si Mel Brooks, la un anumit moment al actiunii filmului, se urca grabiti într-un taxi pentru a scapa de niste urmaritori. Urmeaza o cursa nebuna, cu derapaje controlate si cu depasiri la limita, la sfârsitul careia, cei doi eroi, consternati de faptul ca înca se mai afla în viata, îi spun taximetristului, cu ultimile resurse de energie: - Conduci precum Niki Lauda!!! La care taximetristul se întoarce si le spune: - Chiar sunt Niki Lauda! (da, era chiar el!) - Si atunci de ce esti sofer de taxi? - Pentru ca este mult mai palpitant sa fii sofer de taxi pe Coasta de Azur decât pilot de Formula 1! Se pare ca avea dreptate! Cel putin la noi, pe unele sosele, se potriveste! Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic si prorector responsabil cu activitatea didactica la Universitatea Tehnica „Gheorghe Asachi” din Iasi
