Am scris acest text cu 7 ani în urma, pentru “Ziarul de Iasi” si Revista “22”, înaintea alegerilor prezidentiale din 2014 care l-au adus pe Klaus Iohannis la Cotroceni. Mi s-a parut potrivit sa-l public din nou acum, nu neaparat pentru a demonstra ca am avut dreptate înca de atunci în ceea ce îl priveste pe actualul nostru presedinte, ci pentru a spune ca este o proba de naivitate sa crezi în personaje sau formatiuni providentiale. Mai devreme sau mai tîrziu sfîrsesti prin a fi dezamagit. De Klaus Iohannis acum. De Dacian Ciolos, USR, AUR sau de cine stie ce alta constructie politica în viitor. E de preferat o buna doza de realism prudent. Atunci când vine vorba despre Klaus Iohannis, sprijinitorii sai, unii extrem de cunoscuti pe scena publica, spun în mare cam aceleasi lucruri: e “altfel” decît ceilalti din politica româneasca, e linistit si serios, “tace si face” etc. Trebuie sa recunoastem ca asta ne spune totusi foarte putin despre ce ar face în mod concret dl Iohannis în diferitele situatii critice cu care s-ar putea confrunta la Cotroceni. Toate acestea îmi aduc în minte un film remarcabil din 1980, ultimul în care a jucat Peter Sellers înainte de disparitia sa. Filmul se numeste “Being There”, iar Peter Sellers a cîstigat în acel an Globul de Aur si a fost nominalizat la Oscar. Personajul principal, Chance, un gradinar analfabet a carui singura mare pasiune este televizorul, la care se uita obsesiv zappînd continuu atunci cînd nu este ocupat cu gradina, ajunge printr-un concurs de împrejurari sa fie luat drept un om de afaceri excentric si sa patrunda în familia unui politician influent, un apropiat al presedintelui Statelor Unite. Lungile taceri ale lui Chance, maniera prin care el raspunde la întrebari prin propozitii scurte cu referinte exclusiv botanice, ajung sa fie considerate de oamenii teoretic sofisticati si influenti din anturajul sau drept expresii ale unei gîndiri profunde, ale unor conceptii adînci, pline de întelepciune, asupra lumii. Ca în povestea cu hainele împaratului. Tot asa tacerile d-lui Iohannis, frazele sale economicoase, retinerea de care da dovada atunci cînd i se cere sa exprime o parere privind chestiuni controversate (atunci cînd i s-a cerut parerea în legatura cu comportamentul Rusiei a spus ca o va face atunci va deveni presedinte) sunt vazute de potentialii sai alegatori drept virtuti speciale, care îl diferentiaza de toti ceilalti oameni politici de pe scena autohtona. De pilda, un text de opinie încerca sa justifice o gafa majora a candidatului ACL, Alianta PNL-PDL (aceea în care atunci cînd a fost întrebat cum îsi explica faptul ca alti profesori nu au reusit sa-si cumpere sase case a raspuns sec si evident complet neinspirat: “Ghinion!”), prin faptul ca noi si el suntem din lumi diferite. Paradoxal, suporterii sai cei mai convinsi par sa se gaseasca mai degraba în afara grupului sau politic, constituit din PNL si PDL. La mitingurile electorale, unde majoritatea participantilor sunt în mod traditional din activul partidelor, entuziasmul este departe de a fi unul debordant. Asistam în fapt la un amestec de aliniere inertiala în spatele candidatului alimentata de speranta unei potentiale reveniri la putere a celor doua partide, cu toate beneficiile care decurg de aici. În aceste conditii, continua sa ramîna un mister de ce ACL, care a avut totusi la îndemîna cel putin doi politicieni, Mihai Razvan Ungureanu si Catalin Predoiu, care ar fi fost cu siguranta si candidati mai buni si potentiali presedinti mai buni, l-a preferat pe Klaus Iohannis. Klaus Iohannis se profileaza drept principala alternativa la Victor Ponta iar pentru multi români ideea de a-l vedea pe actualul premier la Cotroceni e un adevarat cosmar. Dar dincolo de asta retorica pro-Iohannis mai are la baza si alte ingrediente care exprima sentimente dominante într-o buna parte a societatii. Andrei Plesu le descria plastic atunci cînd spunea ca “vrea o alta muzica”. Dupa zece ani de agitatie politica, în care românii au trecut prin doua referendumuri de demitere a presedintelui si o multime de scandaluri politice multi îsi doresc mai multa liniste, un presedinte mai discret si mai retinut. Bineînteles, o parte dintre ei spera ca asta se va putea întîmpla evitînd o restauratie generalizata, o reîntoarcere la perioada Nastase. De aceea, unii îl prefera aproape instinctiv pe Klaus Iohannis Monicai Macovei, pentru ca au sentimentul ca ea ar continua sa întretina un climat politic tensionat. Asta, la pachet cu încrederea în virtutile rigorii nemtesti, sunt principalele argumente ale celor care voteaza pro-Iohannis nu doar anti-Ponta. Agitatia electorala aproape bezmetica a premierului Ponta care nu scapa nici un prilej sa participe la tot felul de întîlniri, în scoli, în universitati, în fabrici si pe santiere, umplînd ecranele televiziunilor, în timp ce chipul sau se revarsa de pe mii de bannere si panouri publicitare care au invadat spatiul public românesc de la nord la sud si de la est la vest ar trebui sa-i priasca, prin contrast, candidatului ACLs6t . Satui de tot acest balamuc politic o parte dintre români vad în Klaus Iohannis o solutia miraculoasa. Pentru ca el e neamt, e altfel, deci si România cu el la Cotroceni va fi altfel. Poate va începe chiar sa semene putin cu Austria. Din pacate, o analiza pragmatica ar trebui sa ne spuna ca astfel de asteptari sunt naive. Pentru ca textura societatii românesti, valorile la care se raporteaza românii, ramîn fundamental aceleasi. Ideea unei persoane providentiale care sa ne rezolve problemele fara participarea noastra, cîteodata chiar în pofida noastra, a fost dintotdeauna larg raspîndita. În 1996 multi îsi puneau mari sperante în Victor Ciorbea, “un ardelean serios”, altfel decît miticii din Regat. Unde a ajuns astazi Victor Ciorbea, vedem! Uneori salvatorul providential e unul colectiv: Vestul. Multi înca se agata de credinta ca indiferent de rezultatul alegerilor presedintele “nu va fi de capul sau”. Nu va fi lasat sa decapiteze justitia si cu atît mai putin sa schimbe pozitionarea strategica externa a tarii. Din nou, o proba de mare naivitate. E suficient sa ne uitam peste gard, în Ungaria, unde premierul Viktor Orban nu lasa deloc impresia ca ar intentiona sa schimbe ceva în retorica si actiunile care i-au atras critici severe la Bruxelles si Washington. Pîna la urma e responsabilitatea românilor, în ansamblu, sa decida ce vor sa faca cu tara lor. A te baza, ca în Miorita, pe bagheta magica a neamtului de la Sibiu sau pe interventia Vestului ori de cîte ori apar derapaje majore la Bucuresti s-a dovedit a fi adesea în istorie o optiune perdanta. Alexandru LAZESCU (26 octombrie 2014)
