Evocând cele trei personalitati – Felicia Antip, Ada Brumaru, Nicolae Manolescu – fara a cadea prada pesimismului, ma întreb, totusi, daca astfel de modele vor fi urmate în viitorul previzibil în domeniul criticii muzicale. Este un subiect ce merita reluat. Unii cititori ai însemnarilor de fata îsi amintesc, probabil, cum dupa 1948 toata lumea era obligata sa se aboneze la o serie de publicatii. „Scânteia”, „România Libera”, „Munca de partid”, „Scânteia Tineretului”, revistele de specialitate, citite sau nu, se adunau în vrafuri ori îsi dovedeau utilitatea în diferite actiuni gospodaresti. Îmi amintesc multe momente când parintii mei consemnau ore întregi din cuvântarile si articolele propagandistice fiindca trebuiau sa ia cuvântul în sedintele interminabile, primele impresii de copil, placute, legate de o publicatie, fiind pozele (întotdeauna colorate) pe care mama le decupa pentru material didactic în clasa. Daca stiai sa le alegi, sa le expui atragator pe coli mari de hârtie alba, fotografiile acelea aveau dublu efect: erau atractive ca aspect vizual, ajutau la întelegerea materiei. Treapta urmatoare ca interes pentru lumea presei a fost revista „Lumea”, la care tatal meu se abonase din proprie initiativa. Globul pamântesc ce ocupa aproape toata prima coperta colorata mi-a stimulat în fiecare saptamâna pofta de a calatori, dar, mai ales, mi-a deschis portile dintâi spre lume. Evident, analizele, comentariile politice îmi erau total inaccesibile, însa unele reportaje, câteodata prezentarea unor noutati tehnice îmi acaparau atentia. Daca ar fi sa dau un singur exemplu, articolul publicat în doua numere despre televiziunea americana m-a surprins deoarece autorul descria o realitate total diferita de ce vedeam eu la singurul post existent atunci. Asa am aflat despre multitudinea emisiunilor de divertisment, despre discutiile înfierbântate din studio, despre jurnalele de actualitati si montajele rapide ale imaginilor. Treptat, atentia mi-a fost atrasa în fiecare vineri, când revista „Lumea” ajungea la Iasi, de numele ce apareau la anumite pagini, deasupra unor articole mai scurte sau mai lungi. Mintea mea de copil, obligat aproape în fiecare saptamâna sa scriu pentru orele de limba româna câte o „analiza literara”, întelegea, stimulându-mi admiratia, performanta autorilor. Unul dintre exemple a fost rubrica Feliciei Antip – recenzia unei carti publicata în mediile britanic si american despre scena politica, sociala. O admiram pentru ca stiam deja ce înseamna sa citesti saptamânal o carte, sa prezinti sintetic, dar cuprinzator personalitatea autorului, sa comentezi ideile, sa le asezi în contextul actualitatii. Revista „România Literara” a fost, în liceu, urmatorul episod din serialul-fluviu al lecturilor mele – serial ce continua, din fericire. Momentul de liberalizare (1963-1971) a permis si „României Literare” atingerea cotelor de profesionalism, de curaj al opiniei, inaccesibile dupa Al Doilea Razboi Mondial – mentionez acum doar interviurile incitante, anchetele, reportajele despre actualitatea culturala din Europa Occidentala si America de Nord. Gestul repetat ani la rând a fost sa cumpar în fiecare vineri revista care îmi prilejuia ore multe de lectura. Am citit primele cronici muzicale în „România Literara”, si daca ma gândesc acum la un singur autor, acesta este Ada Brumaru. Comentariile sale despre Festivalul de opera de la Bayreuth, unde era prezenta aproape în fiecare an, m-au trecut prin etapele curiozitatii, învataturii, admiratiei dublata de constiinta imposibilitatii chiar a apropierii de standardele culturii muzicale, ale maiestriei scrisului sau. Etape parcurse identic ascultându-i vocea placuta, ritmul andante de lectura a minunatelor texte, cu pronuntia usor graseiata, cu o expresie apropiata litaniei. Aceste aspecte exterioare nu afectau câtusi de putin receptarea ideilor la care alti cronicari ajungeau rar, sau nu ajungeau deloc. Mai târziu am aflat ca toate comentariile îndelungi, erudite, fermecatoare, se plamadeau în atmosfera agitata a activitatilor cotidiene din redactiile muzicale ale Radiodifuziunii, unde Ada Brumaru a avut si functii de conducere. Iar în timpul unui taifas de neuitat în locuinta sa din centrul Bucurestiului, aveam sa-i ascult marturisirea despre meditatiile si asteptarea rabdatoare a împlinirii ideilor, despre lentoarea cu care îsi scria textele. Abia când si-a antologat sumedenia de cronici si eseuri în cele trei volume am înteles cât de mult a scris, dar regret mereu absenta din volumele mentionate a excelentelor cronici din „România Literara”. În acest moment, cred ca un model al comentariului despre muzica (istoric, estetic, de evaluare) combina doua doua stiluri: cel obiectiv, analitic si sintetic propriu lui Nicolae Manolescu, si cel caruia i se adauga fraza aproape calofila, aproape poetica, ordonata de Ada Brumaru, la fel, pe pagina de ziar, de revista sau de carte. Tot asemenea lui Nicolae Manolescu, Ada Brumaru avea calitatea rara a discursului liber, pe care doar colocviile televizate ale lui Iosif Sava si discutiile noastre mi le-au revelat. Sigur, una dintre conditiile fundamentale pentru atingerea performantelor evocate aici a fost continuitatea, permanenta, longevitatea actului publicistic, întins de-a lungul deceniilor. Mult mai târziu, când am citit în tihna revista „Contemporanul” din perioada 1956-1970 si am descoperit primele recenzii scrise de Nicolae Manolescu (1962), continuate peste zece ani în „România Literara” pâna în 1989, rosturile de nepretuit ale continuitatii s-au dezvaluit si mai pregnant. Chiar daca, în privinta cronicii literare, Nicolae Manolescu s-a contrazis în prezenta microfonului meu. Cu prilejul redeschiderii Muzeului Literaturii Române din Iasi, dupa anii de renovare, am auzit afirmatia sa hotarâta: „Nu mai scriu cronica literara, dupa treizeci de ani, mi-a ajuns!”. Pentru ca unele din editorialele sale publicate în „România Literara”, întrerupte de Dumnezeu saptamâna trecuta, au fost, de fapt, tot cronici, poate mai putin analiza textului, si mai mult analiza ideilor. Evocând cele trei personalitati – Felicia Antip, Ada Brumaru, Nicolae Manolescu – fara a cadea prada pesimismului, ma întreb, totusi, daca astfel de modele vor fi urmate în viitorul previzibil în domeniul criticii muzicale. Este un subiect ce merita reluat. Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor
