Ce facem daca… …în interiorul natiunii mai subzista fragmente teritoriale de dimensiuni modeste ale caror centralitati istorice se afla într‑un stat vecin? Daca nivelul regional în fosta Germanie Federala a fost obtinut prin intersectarea limitelor teritoriilor controlate de SUA, Marea Britanie si Franta cu mai vechile limite administrative interbelice, urmarind mai degraba nivelul de kreisse (NUTS3) decât pe cel regional (doar landurile Hamburg si Schleswig‑Holstein mai pastreaza aceleasi configuratii), landurile fostei RDG urmaresc mai îndeaproape vechile limite interbelice: Berlinul, Thuringia, Saxonia‑Anhalt, ce e obtinuta prin comasarea a doua teritorii ce au functionat si în perioada interbelica, iar Saxonia, Mecklenburgul si Brandenburgul au limitele modificate doar în raport cu granita postbelica cu Polonia. Daca Brandenburg a pierdut la finalul celui de-al doilea razboi mondial aproximativ un sfert din suprafata, prin glisarea teritoriului national polonez sub presiunea fostei URSS, Saxonia si Mecklenburgul, ultimul redenumit Mecklenburg - Pomerania de Vest, au preluat în alcatuirea lor teritorii ce au apartinut vechilor landuri Silezia Inferioara, respectiv Pomerania de Vest. Majoritatea teritoriilor acestor foste landuri germane, inclusiv capitalele lor istorice (Breslau, actualul oras polonez Wroclaw, respectiv Stettin, actualul Szczecin) se regasesc acum în statul vecin. Fiecare dintre resturile teritoriale ramase în componenta Germaniei are o populatie superioara la 460.000 de locuitori, iar centralitatile lor principale sunt situate pe nivelul tertiar inferior al ierarhiei urbane germane (Stralsund si Greifswald în Pomerania de Vest si Gorlitz în Silezia Inferioara, toate cu peste 60.000 de locuitori). …teritoriul statal e fragmentat identitar? Desi a ramas în mod oficial un stat unitar, prin autonomia largita acordata regiunilor, Spania functioneaza de facto ca o structura teritoriala federala. Acest stat a realizat poate cea mai elaborata regionalizare dintre toate entitatile politice ale UE. Având de gestionat un teritoriu national extrem de complex, cu identitati etnice (bascii, catalanii si galicienii) si regionale manifeste, Spania a initiat o reforma administrativa în care configuratiile regionale se suprapun interstitiilor identitare. Aceste entitati teritoriale au avut doua moduri de constituire: „calea rapida” si „calea lenta”. Conform Constitutiei din 1978, prima cale a fost rezervata nationalitatilor istorice: bascilor, catalanilor si galicienilor, care se bucura de o autonomie largita, prin transferul unor competente administrative sporite. Traseul lent a fost rezervat restului entitatilor regionale, ce au competente administrative mai modeste. Andaluzia, cea mai mare regiune constituita a Spaniei, profitând de o putere de negociere superioara în raport cu Madridul, a obtinut în final un tratament similar nationalitatilor istorice. Baza crearii regiunilor fiind una identitara, reforma administrativa a produs regiuni extrem de diferite ca talie. Pe lânga entitati de talie mare, precum Andaluzia, Catalonia sau Valencia, ce au în prezent o populatie cuprinsa între 5,1 si 8,5 milioane de persoane, regionalizarea spaniola a pus în loc si regiuni administrative de talie mica. Lasând la o parte exclavele africane Ceuta si Melilla sau teritoriile insulare ale Canarelor (2,2 milioane de locuitori) si Balearelor (1,2 milioane de locuitori), câteva regiuni spaniole (Extremadura, Navarra, Asturia, Cantabria si La Rioja) au o talie mai mica de 1,1 milioane de persoane. Identitatile regionale s‑au conservat si datorita compartimentarii geografice a teritoriului statal. Toate regiunile, inclusiv cele reduse ca dimensiune, sunt separate de catene montane si izolate pâna nu demult si de o frâna a distantei mari. Acest fapt ar fi facut dificile gestiunea si guvernanta la acest nivel administrativ dintr‑o centralitate mult prea îndepartata si dintr-un teritoriu mult prea diferit din perspectiva identitara. Din aceasta cauza, zona montana puternic fragmentata a nordului tarii concentreaza majoritatea acestor comunitati identitare puternice, dar de mici dimensiuni. Un tratament aparte l-a avut capitala, ce a fost separata administrativ de teritoriul sau - Castilia. Regiunea urbana a Madridului e însa o constructie teritoriala foarte diferita de landurile urbane ale Germaniei, ce închid doar municipalitatile - Berlin, Hamburg si Bremen/Bremerhaffen. În cazul entitatii regionale a capitalei spaniole, suprafata e mult mai mare (peste 8.000 kmp), limitele sale înconjurând ceva mai mult decât întreaga aglomeratie urbana. Castilia istorica, dependenta functional de metropola nationala, a fost divizata în raport cu catena montana de la nord de Madrid în Castiliala Mancha (în S), Castilia si Leon (în N). Cu exceptia exclavelor africane, toate teritoriile administrative au una sau mai multe aglomeratii urbane ce depasesc 150.000 de persoane, care în Spania ar reprezenta o limita inferioara a nivelului ierarhic tertiar evoluat al sistemului urban. Prin faptul ca limitele regionale nu s‑au impus doar pe interstitiile polarizarii urbane, o solidaritate identitara a generat si puternice clustere urbane de talie importanta. Astfel, s-au pus în loc premisele aparitiei structurilor policentrice si la nivel regional. Andaluzia e un exemplu de bune practici în acest sens. Sistemul urban a devenit unul echilibrat, fiind calat pe orase ce au generat aglomeratii urbane importante ca dimensiune: Sevilla, capitala regiunii (1,3 milioane de locuitori), Malaga (820.000 de locuitori), zona urbana policentrica Cádiz - Jerez De La Frontera (aproximativ 700.000 de locuitori), Granada (500.000), Córdoba (320.000), Almería (250.000). Toate aceste entitati urbane reprezinta cele mai importante centralitati pentru sistemele teritoriale subregionale, alcatuite din una sau doua provincii (nivelul NUTS3 spaniol). Talia acestor subsisteme la nivelul Andaluziei e cuprinsa între 1,2 si 2,5 milioane de locuitori. Provinciile au si atributii administrative importante. (Pe saptamâna viitoare) George Turcanasu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultatii de Geografie si Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
