Este odihnitor si încurajator sa primesti vestea ca, într-o lume tot mai lacoma dupa noutati si tot mai indiferenta fata de istorie, fata de adevaratele modele ale neamului nostru, exista evenimente de factura cultural-religioasa precum "Zilele Mitropolit Visarion Puiu”, care îsi confirma anual statutul de manifestare traditionala. În perioada 24-28 februarie 2022 s-a desfasurat cea de-a XXVI-a editie organizata de Asociatia purtând numele acestui ierarh care a avut atâtea de patimit de-a lungul vietii. Într-un context tot complicat la nivel international, dar si într-o perioada care, la nivel national, ne pune la multe încercari, suntem îndemnati sa ne oprim pentru o clipa si sa privim la vitregia vremurilor în care a trait ierarhul botezat în pruncie într-o biserica din municipiul Pascani. Vom sesiza, prin comparatie, cum istoria tinde a se repeta, cum oamenii par a nu învata prea mult din greselile sau din dramele înaintasilor lor. Drept pentru care se cuvine ca noi sa ne straduim si mai mult sa deslusim ceva din lectia acelor timpuri apuse, dar nu pentru a deznadajdui, ci pentru a pastra precum o candela în inima lumina care a strabatut chiar si prin cele mai întunecate momente ale istoriei. Anul acesta, participanti la eveniment de pe ambele maluri ale Prutului, din tara sau chiar din strainatate, au fost îndemnati sa reflecteze la "Exilul Mitropolitului Visarion Puiu (1944-1964)”. O tema cum nu se poate mai potrivita, mai ales ca anul trecut, 2021, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept "An omagial al pastoratiei românilor din afara României”. Desi în vremuri de libertate, multi dintre cei plecati din tara se considera mai degraba exilati, anumite nevoi de ordin material sau de alta natura împingându-i sa-si paraseasca, temporar sau definitiv, nu doar casele sau locurile dragi ci, deseori, chiar propriile familii. Într-o "Scrisoare pastorala” din 17 aprilie 1955, Mitropolitul Visarion Puiu are un îndemn care pare a fi redactat mai recent, în ultimele decenii, când România consemneaza cel mai mare exod al românilor în afara granitelor ei: "Si gasindu-ne departe de tara noastra, printre straini de neamul si de datinile noastre stramosesti, toti pribegii sa se strânga în jurul celei mai curate si mai ocrotitoare institutii, adica a Bisericii noastre, sprijinind-o, spre a ne putea fi de folos, încredintati fiind ca haosul moral, cultural si îndeosebi cel politic din lumea de azi, în care se framânta popoarele zilelor noastre, nu va disparea fara ajutorul luminilor întelepte ale Crestinismului, religia Pacii si armoniilor sociale, fara care omenirea cade lesne în salbaticie si razboaie” (Mitropolit Visarion Puiu, "Însemnari din viata mea”, Editura Doxologia, Iasi, 2014, p. 193). Tema exilului este una cu multiple rezonante în Sfânta Scriptura si în scrierile crestine. Sfântul Apostol Pavel cultiva în constiinta primilor convertiti ideea ca adevarata patrie este cea cereasca, caci "nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce va sa fie” (Evrei 13, 14). Prin secolul II d. Hr., autorul "Epistolei catre Diognet” îi caracterizeaza pe crestinii primelor veacuri ca fiind cei care "locuiesc în tarile în care s-au nascut, dar ca strainii; iau parte la toate ca cetateni, dar pe toate le rabda ca straini; orice tara straina le e patrie, si orice patrie le e tara straina”. Asadar, înainte de a ne bucura ca înca mai locuim pe pamântul în care ne-am nascut sau dincolo de durerea purtata în inima de cei nevoiti sa traiasca în afara patriei-mama, sa reflectam mai adânc la conditia noastra trecatoare, privind cu inima spre "casa Tatalui”, în care sunt multe locasuri gatite pentru fiecare dintre noi (cf. Ioan 14, 2). Mitropolitul Visarion Puiu, cel "socotit de profesorul Iorga (drept) cel mai învatat cleric român”, cu siguranta a convertit toata durerea exilului în dor si tânjire dupa Dumnezeu. Avea nadejdea ca fiecare lacrima, fiecare suferinta, fiecare nedreptate se vor dovedi a fi cu folos spre mântuirea sa - chiar daca, om fiind, îsi varsa adesea necazul în cuvinte tulburatoare. Într-o scrisoare adresata Preotului Constantin Moraitakis din Grecia, datata 14 iulie 1948, ierarhul aflat în exil îsi autoevalueaza situatia, dezvaluind rautatea care-l pândea în orice colt de lume ar fi ajuns: "Pentru ca am ramas în Austria, în 1944, fara voia mea, am fost acuzat ca am ramas sa fac politica hitlerista?!... iar apoi, pentru ca am trecut în Italia, mi se spune ca la Moscova sunt socotit agent papal?!... Roma, pentru ca am fost prin Rusia, ma suspecteaza ca rusofil. Acum ca ma aflu în Elvetia, vor spune unii ca sunt protestant!... Am deci o situatie tragi-comica” (Op. cit., p. 192). Din pacate, genul acesta de etichetare înca mai este prezent în spatiul public românesc si dupa 1989. Fiecare musai trebuie sa slujeasca unor interese sau unei tabere, aproape nimeni nu mai primeste prezumtia de om liber, capabil sa faca alegeri lucide sau sa emita opinii. Cei care se simt nedreptatiti la acest capitol sa ia aminte la Mitropolitul Visarion Puiu: daca nici contemporanii, nici istoria nu-ti fac dreptate, cu siguranta la Dumnezeu se va afla si dreptate, si rasplata pentru fiecare suferinta îndurata.
