Din sfera bogata si diversa a gesturilor, atitudinilor, comportamentelor care definesc mitocania la volan, autorul relateaza alte câteva cazuri. Lasând în plata Domnului pe acesti mitocani, sa le spunem asa, paradigmatici, nu este greu sa constatam ca ipostaze mitocanesti surprindem si la cetateni altfel onorabili, care ne pot fi vecini, prieteni sau rude. Cea mai banala mitocanie „benigna” este sa parchezi la întâmplare, pe trotoare, pe spatii verzi, în zone de rezidenta, printre blocuri sau pe locurile de parcare închiriate de la primarie de riverani si marcate, vizibil, ca atare. Când se întâmpla sa atragi atentia unui asemenea „partener de trafic” surprins în culpa, de cele mai multe ori te alegi cu insulte si înjuraturi, ca si cum tot tu, nefericitul „proprietar” al locului închiriat, ai fi vinovat ca nu are el unde sa parcheze. Asta în ciuda faptului ca la capatul aleii troneaza, la loc vizibil, semnul de circulatie semnificând „interzis accesul, cu exceptia riveranilor”. Acest punct este foarte sensibil, caci este singurul loc prin care „riveranii” pot patrunde în Bulevardul Carol. O masina parcata sau stationata acolo, la capatul aleii, îti obtureaza pur si simplu vederea, sporind enorm riscul de a intra în fluxul circulatiei potrivit (auto)justificarii „fie ce o fi”. Deunazi, în locul respectiv, în proxima apropiere a expozitiei de tunuri din fata Casei Armatei, stationa, chiar sub tablita care marca interdictia de acces, un BMW, cu proprietara la volan. Când i‑am aratat indicatorul rutier, atragându‑i respectuos atentia ca este interzis accesul, „doamna” îmi raspunde cu o aroganta greu de calificat: „Si eu unde ati vrea sa parchez daca în orasul acesta împutit nu sunt locuri de parcare?” „Doamna, încerc eu sa‑mi aplic pâna la capat pedagogia sociala, dar oare legile se mai respecta în tara asta?” „Legile astea sa le respecte cei care le‑au facut!” Acest rationament absolut „logic” si „democratic” m‑a lasat fara replica. Acum un an-doi, pe locul meu de parcare, situat în preajma Colegiului Medicilor din Iasi (si pentru care contribui la bugetul municipal cu suma de 400 de lei, chirie, în fiecare an), se lafaia un Mercedes de toata frumusetea. Tot învârtindu‑ma nervos în jurul luxoasei limuzine, iata ca apare si proprietarul, un domn relativ tânar si „distins” care, la interpelarea mea relativ politicoasa si pedagogica (încalcarea legii, respectul fata de proprietate, sa nu faci altuia ce nu ai vrea sa ti se faca tie etc., etc), în loc sa îngaime si el niste scuze, macar formale, îmi raspunde, literal: „Bai nene, stii mata cine sunt eu?” „Nu!”, îi raspund smerit. „Eu sunt secretarul de stat cutarica din Ministerul Sanatatii si sunt aici în interes de serviciu!” În acel moment, mitocanul atavic din mine nu s‑a putut stapâni: „Nu mai spune! În acest caz, stimate domnule secretar de stat, va rog respectus sa îmi permiteti sa va bag în p… mamicii dumneavoastra!” Am avut repetate momente de remuscare pentru aceasta lipsa a stapânirii de sine, de aceea marturisirea publica de fata trebuie primita, cititorule îngaduitor, ca un gest de expiatie. Mitocania la volan este, se pare, un „apanaj” al masculinitatii. Dupa mine, bazându‑ma pe observatiile proprii, as spune ca înmultirea numarului de soferite pe drumurile publice este o garantie în plus de prudenta si de civilitate. Doamnelor si domnisoarelor de la volan le sare mult mai rar tandara, sunt mai dispuse la gesturi de curtoazie precum acordarea de prioritate în caz de neclaritate, renuntarea la un pahar de bere în favoarea partenerilor, cu alte cuvinte, sunt mai dispuse sa lase de la ele, în loc sa se „cocoseasca” în mod inutil si primejdios. Totusi, pentru ca nimic din ce este omenesc nu este perfect, sunt si exceptii. Dau doua astfel de exemple, tot din experienta proprie. Primo: Dupa ce trei zile si nopti la rând am gasit locul „meu” de parcare ocupat de un Volvo cu numar de Bacau, pe la miezul noptii celei de-a treia zile, întorcându‑ma acasa, nu am mai gasit absolut nici un locsor unde sa parchez, asa ca am sunat la numarul de mobil pe care ocupantul clandestin binevoise sa îl lase pe parbriz! Îmi raspunde un glas cristalin si educat de femeie tânara care, revoltata ca o deranjez la ora aceea, ma informeaza ca este doctorita stagiara la IRO (aprox. 300 de metri de locul de parcare disputat!) si ca nu întelege de ce o deranjez la ora aceea târzie, dupa ce trei zile nu am emis nici o pretentie! Cu alte cuvinte, tot pagubasului sa îi fie rusine! Domnisoara doctor, pe care, din respect pentru „sexul slab” (??!!) am urmarit‑o din departare, a venit peste un sfert de ora, mi‑a eliberat locul, dar a parcat la doi pasi mai încolo, pe alt loc închiriat, liber la acea ora! În traducere libera: Lupul îsi schimba parul, dar naravul ba! Al doilea caz s‑a petrecut pe Pacurari, în curba din punctul numit ANRS unde, venind catre centrul orasului, daca vrei sa virezi la stânga spre Liceul Negruzzi, trebuie sa dai prioritate tuturor celor care vin din fata ta, dinspre oras. Se întâmpla uneori sa se adune la rând câteva masini asteptând momentul potrivit spre a vira spre stânga. Iata însa ca, la un moment dat, o tânara soferita roscata si întepata - care ar fi oare corespundentul feminin al apelativului din titlu? - vine din urma depasind prin stânga, adica pe contrasens, cele trei-patru masini în asteptare, asumându‑si astfel un risc enorm, si pentru ea, si pentru ceilalti. În fine, un alt specimen din insectarul mitocanesc al posesorilor de automobil ar fi un vecin care si‑a parcat de mai bine de un an, la intrarea în blocul unde locuiesc, în dispretul oricarei decente, o rabla ruginita, cu cauciucurile desumflate, ocupând astfel permanent un loc de parcare pretios pentru toti ceilalti coproprietari indivizi ai spatiului din jurul blocului. Toate aluziile noastre, cererea explicita a administratiei blocului, chiar si un fel de ultimatum pe care am îndraznit sa i‑l adresez în mod explicit individului, s‑au soldat doar cu promisiuni neonorate de peste un an de zile. Dilema în care ma aflu în fata tupeului cu care mitocanii sunt dotati de la natura este a miilor de compatrioti: sa fiu un cetatean responsabil si sa sun la politie reclamând neregulile pe care le constat, sau sa iau în brate „patriotica” auto-justificare: „nu ma bag, de ce tocmai eu, de ce sa îmi aprind paie în cap, de ce sa ma pun rau cu vecinii etc.”? Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi
