Cum discutia de la Casa studentilor despre actiunea Securitatii de acum patru decenii de destructurare a „Grupul de la Iasi” si de interzicere a presei studentesti nu a avut prea multi spectatori, poate nu e inutil sa mai subliniem, în scris, niste nuante. „Grupul de la Iasi” nu a avut o tinta politica explicita, iar samizdatul incriminator Brazde peste haturi revisited era o bascaleala creativa (scrisa la patru mâini!) fata de poncifele literaturii proletcultiste si a derapajelor dejiste din anii 50 care se asorta, ironic ce-i drept, cu explozia literaturii „curajoase” cu „obsedantul deceniu”. La rigoare, nimic de speriat pentru Politia politica a anilor '80. În realitate, dupa cum am mai scris, scrisoarea trimisa de Dan Petrescu cumnatului sau Ioan Petru Culianu, fugit de un deceniu în Occident, atunci profesor la Universitatea din Groningen (Olanda), a fost declansatorul anchetei. Ea a fost interceptata la granita în urma perchezitiei lectorului francez Romain Rechou, care se oferise sa o transmita din Franta fara sa stie ca apartamentul era împânzit de microfoane. În acea scrisoare, Dan Petrescu era explicit împotriva regimului, cu o analiza taioasa si lipsita de echivoc fata de dictatura comunista si de ruina culturala si alimentara a României, tara careia Ceausescu îi impusese o inumana „curba de sacrificiu” pentru plata unei datorii externe de 10 miliarde de dolari (pentru cei care aproba nerusinat si azi acea politica monstruoasa de foame si frig as aminti ca, datorita curajului ei anticomunist, Polonia a fost scutita, în 1989, de datoria externa de 50 de miliarde de dolari). Scrisoarea era un act ostil „conducerii superioare de partid si de stat” (numele Ceausescu era tabu în documentele de ancheta!), iar diseminarea în public a unor pagini scrise fara aprobarea cenzurii comuniste constituia, de asemenea, un delict. De aceea, perchezitiile au urmarit identificarea de materiale „dusmanoase” si de probe pentru ancheta. Manuscrisul samizdat (în care Dan Petrescu, Sorin Antohi, Luca Pitu si George Pruteanu dactilografiau, pe rând, câte un capitol) citit initial la Seara „Dialog V”, din noiembrie 1982 (la care am participat si eu în sala), apoi la un cenaclu la Buzau si evocat într-o calatorie cu trenul a lui Sorin Antohi la Cluj, a fost identificat si confiscat de securisti. Nu e nicio surpriza faptul ca, în timpul national-comunismului ceausist, existau grupuri private, culturale sau de alta natura, care scapau de presiunea nivelatoare a ideologiei oficiale. Cum, de regula, acestea erau inocente sub raportul actiunii (ramânând, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor, la nivelul bancurilor si bârfei omenesti, ambele tolerate de securisti, ca supapa de siguranta pentru regim!1), Securitatea le transforma într-un caz doar atunci când se suprapunea cu prioritatile ei pe linie informativa (sau când nu avea altceva de raportat ca sa-si justifice activitatea!). În cazul iesenilor, care nu erau în realitate un „grup organizat”, ci doar o mâna de prieteni, cu geometrie variabila, bazata pe curiozitati culturale occidentale si pe afinitati intelectuale, cheia vigilentei Directiei Securitatii Statului era una singura, majora pentru rostul ei: prevenirea, identificare, urmarirea si anihilarea spionajului occidental. Pentru Directia a III-a, Contraspionaj, lectorii straini de la universitate erau din start prezumati spioni si toti cei care intrau în contact cu acestia erau urmariti si, de asemenea, asupra lor plana imediat suspiciunea de spionaj în favoarea unei tari straine. Membrii grupului iesean erau primii pe lista de contacte ale lectorilor straini pentru ca puteau comunica direct cu ei (toti erau absolventi de Filologie, limbi straine) si, de aceea, „tinte” pentru securisti. (Tot în legatura cu acest subiect, ar merita, de asemenea, facuta o analiza a profesorilor de la catedrele de limbi straine care au acceptat sa fie turnatori sau, în unele cazuri, ofiteri acoperiti trimisi la misiuni în strainatate. Desi adiacenta scandalului din 1983, aceasta chestiune sensibila a fost evitata de analisti, doar Luca Pitu facând, în stilul sau caracteristic, o exorcizare publica a delatorilor sai din Catedra de Franceza!). Ca orice dictator, Ceausescu avea fobia ca regimul sau va fi dat jos printr-o conspiratie externa si nu e deloc întâmplator ca instrumentele criminale ale acelui regim au distribuit teoria ca asta s-ar fi întâmplat în 1989 desi astazi stim, ca urmare a desecretizarii documentelor de la Malta, ca nici vorba nu a fost de vreo conspiratie din afara tarii. Însa, în 1983, suspiciunea de spionaj era exploziva. Nu era, bineînteles, niciun spionaj, iar interesul celor din grup era legat de dialogul, de cartile, de publicatiile si filmele occidentale care, pe canalele diplomatice firesti, ajungeau la lectoratele universitare din tara. Ar merita o analiza de sine statatoare toata aceasta cultura underground, care mai cuprindea si muzica rock, moda, jazz-ul sau avangarda literara, care însemna o gura de oxigen pentru multe generatii sufocate si scârbite de cultura oficiala impregnata de diletantism si colaborationism cu regimul. Dupa cum stim si din memoriile tuturor marilor profesori si cercetatori occidentali care s-au ocupat de România si au petrecut decenii de cercetare si analiza pe teren aici (absolut toti cu dosare groase de urmarire), angajatii Securitatii erau, de regula, prosti si rudimentari fiind nevoiti sa inventeze subiecte de ancheta si presupuse pericole pentru a-si justifica rostul, salariile si privilegiile. De aceea, cred, ca au exagerat pericolul reprezentat de tinerii intelectuali ieseni formati în siajul cultural al lui Alexandru Calinescu si radicalizati acid în expresie si comentarii cultural-sociale gratie influentei asupra lor a lui Luca Pitu. Represiunea din 1983, pe care Securitatea o dorea mai puternica, a fost însa calmata de interventia nomenclaturii politice care voia sa evite izbucnirea unui scandal public. Astfel ca au fost luate doar sanctiuni pe linie de partid care însa nu s-au concretizat în expulzari din universitate, chiar exmatricularea încercata împotriva studentului Dan Alexe fiind, finalmente, abandonata dupa o sedinta de maculare publica. În sine, grupul a fost cumintit prin „avertizari” la Securitate, iar „parazitilor” Dan Petrescu si George Pruteanu (care nu aveau un serviciu stabil din cauza unor discutate si disputate antecedente penale) li s-au oferit slujbe (de bibliotecar si librar). Pâna si lui Sorin Antohi, caruia i se respinsese bursa Humboldt oferita de Adrian Marino, i s-a permis, dupa multe interventii, sa se transfere de la Liceul din Negresti, Vaslui, la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” gratie demersurilor neobosite facute de Al. Zub. Mai mult, în anii urmatori, unii dintre membrii grupului (Dan Alexe si Mihai Dinu Gheorghiu) au fost discret ajutati sa emigreze în Occident, oferindu-i-se viza de iesire chiar si vehementului Dan Petrescu caruia, desi nu i se daduse pasaportul în iunie 1987, atunci când fusese invitat la Congresul Eliade de catre cumnatul sau, i se da voie sa plece la Paris un an mai târziu (maiorul Rusu însotind batjocoritor înmânarea documentului de speranta ca nu-l va mai vedea vreodata înapoi). Singurul disident autentic al Iasului va refuza însa propunerea de a ramâne redactor la RFI si va reveni acasa, asumându-si mai apasat tinta civica fapt care va genera concedierea imediata, al carei efect rapid va fi radicalizarea taioasa a discursului sau politic. Au urmat inevitabil interviuri pentru presa franceza si convorbiri în direct cu „Europa libera”, actiuni riscante, curajul mergând pâna la înregistrarea pe caseta a naucitoarelor „convorbiri libere într-o tara ocupata” purtate cu Liviu Cangeopol. Acte de eroism anticomunist trecute azi în uitare de administratori mai smecheri ai memoriei colective care si-au dat cojocul la întors dupa 1989. Cum ar fi, spre exemplu, anchetatorul Florinel Viziteu, atunci capitan de securitate, devenit, dupa 1989, comandantul Politiei iesene. Iata ce propunea el pentru destructurarea „complotistilor culturali” care le creasera atâtea probleme, asa cum ne arata documentul oficial pastrat în arhiva CNSAS pe care-l preluam din cel mai elaborat si serios studiu despre toata aceasta istorie: „Propun ca dupa primirea materialului din luna ianuarie, care în conformitate cu instructajul efectuat va concretiza intentiile viitoare a [sic!] grupului de la Iasi, sa întocmim un plan de masuri în baza caruia sa întrerupem activitatea vadit ostila a celor care fac parte din grupul „CERCUL” si a mentorilor lor directi [subliniere Andrei Muraru] – lectorii francezi”2. Vorba regretatului Magistru din Cajvana, marele absent (alaturi de Dan Petrescu – retras în izolare) la întâlnirea din 18 mai 2023 de la Casa studentilor: „Asa erea pe vremea aceea!” P.S. Pe lânga multe alte merite, studiul amintit al lui Andrei Muraru dezvaluie public pentru prima data identitatea si analizeaza chirurgical rolul nefast jucat de „sursa Ionescu”, cel mai mizerabil si ticalos turnator din dosar, cel care decripta parsiv textele si le sugera cai de actiune tortionarilor. Cine era? Cel care intra nestingherit la domiciliul obligatoriu pazit de militieni, ca „prieten” al lui Dan & Tess. Nimeni altul decât marele profesor de psihiatrie Constantin Romanescu. Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Nationale, Filiala Iasi si scriitor 1 O explicatie, poate, a lipsei de opozitie anticomunista de la noi, cu întristator de putine exceptii 2 Apud Andrei Muraru, „Retorica dosarelor. Documente disparate si memorii individuale privind „Grupul de la Iasi” în Anneli Ute Gabanyi et alii (ed.) - Revolutia din 1989. Învinsi si învingatori, Iasi: Polirom, 2020, p.272. Un link la o varianta pdf a acestui studiu riguros si documentat gasiti pe www.researchgate.net.
