Ceea ce criza sanitara a impus, în mod dramatic si poate ireversibil, este politica fricii. Cresterea fara precedent a controlului statal, invadarea unor teritorii care pareau pâna atunci de neatins, vocatia domesticirii cetatenilor, toate acestea sunt simptomele raului pe care administrarea pandemiei l-a nascut în societatile noastre. Liberul-arbitru si drepturile constitutionale au fost constant si agresiv erodate. Frica, iar nu prudenta, a dominat. Caci politica fricii este acea politica de care statele se folosesc, traditional, spre a construi climatul care face posibila lichidarea autonomiei individuale. Lectia totalitarismului veacului trecut este una familiara. Dusmanul de clasa sau de rasa trebuie înlaturat spre a garanta fericirea generala. Supunerea fata de stat este piatra de temelie a politicii fricii. Suspiciunea, delatiunea, atomizarea sunt semnele pe care frica le raspândeste între noi. Dezarmat în fata terorii ce creste paroxistic, omul se abandoneaza statului, ca unicului salvator. Politica fricii impune un contract social cu clauze ce nu mai pot fi negociate. În schimbul mântuirii si al protectiei, cetateanul devine supus. El renunta la orice posibilitate a criticii si a libertatii de a alege. Statul trece înaintea sa, iar omul este redus la rotita din marele mecanism al istoriei. De la fascism la comunism, toate despotismele secolului XX au urmat aceeasi cale: sugrumarea libertatilor era premiza guvernarii autocratice. Aceasta politica a fricii, retrezita de criza sanitara, a revenit în vietile noastre, descurajând abordarea prudentei si a responsabilitatii individuale. Starile exceptionale, limitate la cazurile de terorism endemic si de grava criza constitutionala, au fost ridicate la rangul de principal instrument al organizarii societatilor. Puterea executiva a redescoperit gustul arbitrariului, înlaturând sau slabind garantiile domniei legii. Guvernele si sefii de stat si-au asumat rolul de salvatori ai natiunilor lor. Libertatea, ca parte a conditiei noastre naturale, a devenit incomoda. Alternativa la politica fricii nu este dezordinea sau iresponsabilitatea, ci politica prudentei înradacinata în constitutionalism si domnia legii. Pentru aceasta politica a prudentei nici o urgenta sanitara nu poate justifica suspendarea liberului-arbitru, de vreme ce guvenarea nu se poate întemeia decât pe consimtamânt. Pentru aceasta politica a prudentei, fermitatea are ca punct de pornire conversatia cu cetatenii, iar nu dictatul statului atotputernic. Pentru aceasta politica a prudentei, apelul la frica de moarte este înlocuit cu mobilizarea resurselor de solidaritate civica. Politica prudentei nu paralizeaza, ci întareste speranta, evocând, permanent, firescul fericirii modeste care nu poate fi abandonat. Politica prudentei accepta libertatea ca pe un dat natural si construieste solutii prin transparenta si dialog, fara a recurge la amenintare si la înfricosare. Ea nu accepta permanentizarea starilor de exceptie ca pe o noua normalitate, de vreme ce poate anticipa capacitatea derogarilor de a slabi mecanismele de control constitutional. Între politica fricii si politica prudentei linia de demarcatie este cât se poate de clara. Statul nu este si nu poate fi salvator, decât cu pretul sacrificarii libertatilor. Doar cetatenii liberi pot cladi un viitor al demnitatii si al egalitatii în fata legii. Frica nu poate naste decât paralizie si sclavie. Iata ceea ce merita sa ne reamintim, spre a redescoperi virtutile senine ale prudentei. (Articol preluat de pe Contributors) Ioan Stanomir este profesor de drept constitutional la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti, specializat în domeniul dreptului constitutional.
