În copilarie si în tinerete am jucat fotbal. Chiar am apucat sa fiu legitimat la o echipa de juniori, pâna când un accident la coloana a pus capat scurtei mele cariere sportive. Acum, nici macar nu mai urmaresc vreun meci televizat. Absolut întâmplator am aflat ca tocmai a început un campionat mondial, gazduit de Qatar. De aceea reiau, cu aceasta ocazie, câteva reflectii din perspectiva crestina asupra celui mai popular sport de pe planeta. Daca-mi permiteti, e un soi de predica pe limba microbistului de azi. Spiritual vorbind, fotbalul atrage si pentru ca reprezinta, cumva, o reflectare în plan sportiv a luptei pe care o are omul de dus pe pamântul (gazonul?) suferintei. Ideea de „întrecere” este una ancestrala. Satana (Lucifer) a vrut sa aiba o împaratie care sa o concureze pe cea a lui Dumnezeu. Apoi i-a ispitit pe Adam si pe Eva sa intre si ei... în competitie! Iar acum, nu ne mai putem întoarce în Raiul pierdut decât biruind în... meciul cu diavolul! Aceasta lume în care putem câstiga Împaratia Cerurilor este asemanata de un mare sfânt al Bisericii, Ambrozie, cu ceea ce numim azi un stadion: „Ce este lumea, daca nu o arena plina de lupta?”. Iar cel care câstiga aceasta lupta primeste „cununa vietii” (Apocalipsa 2, 10). Spre lamurirea celui care este „atlet al lui Hristos” - în speta, ucenicul sau, Timotei -, Apostolul Pavel vorbeste tot în termenii competitiilor sportive, aratând ca, atunci „când se lupta cineva la jocuri, nu ia cununa, daca nu s-a luptat dupa regulile jocului” (II Timotei 2,5). Si în fotbal exista reguli si toate trebuie respectate pentru ca un gol marcat sa fie si valabil. Pentru asta este,însa, nevoie si de fair-play din partea jucatorilor (onestitatea si asumarea greselii sunt calitati crestine fundamentale). Mântuirea nu se câstiga decât în comuniune cu ceilalti (în Biserica) si având un îndrumator duhovnicesc. Tot asa, un fotbalist are nevoie de o echipa si de un bun antrenor. Sfântul Vasile cel Mare îndeamna pe crestin „sa se încredinteze în mâinile unui om bogat în virtuti” - si nu „de dragul de a-ti menaja trupul” sa alegi pe unul care sa fie la nivelul viciilor tale. În plan sportiv, acesta este un îndemn la autodepasire. Si ideea de adversar se regaseste în viata crestina. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeste, în lucrarea „Despre desavârsire”, despre necesitatea confruntarii: „Cum ar mai putea fi numita o competitie ca atare, daca nu ar exista oponenti? Daca nu exista adversar, atunci nu exista nici cununa. Victoria nu exista prin ea însasi, fara ca sa existe o parte înfrânta”. Adversarii crestinului nu sunt însa alti oameni, ci însasi duhurile rautatii, cu care ne este de folos a ne confrunta. Nu degeaba spune Patericul: „ridica ispita si nu mai este cine sa se mântuiasca”. Ca sa rezisti la ispite, ai nevoie de post si de rugaciune. Postul este un soi de cantonament ce are ca efect fortificarea trupului si a sufletului, înlesnind astfel legatura mai strânsa cu Dumnezeu. Apelam la post mai ales atunci când trecem prin încercari mai grele (echivalentul competitiilor, în plan sportiv). Dar conteaza ceea ce faci si în afara posturilor, nu doar în post. Dupa cum un alt principiu crestin spune ca „cel care se roaga numai când se face rugaciune, acela nu se roaga”. Tot asa, conteaza si viata extrasportiva a unui jucator de fotbal, nu doar ceea ce face în cantonament sau la antrenamente. Sunt multe tactici pe care le poate adopta omul în lupta duhovniceasca. Una dintre ele este aceea de a nu se lasa „înghesuit în propria poarta”, ci de a lasa pe diavol - folosind un termen fotbalistic -, în ofsaid (adica în afara jocului). Daca stiu sa fac pasul spre Dumnezeu, diavolul nu mai are putere asupra mea, devine cu totul neputincios atunci când eu nu-i mai fac jocul, când nu intru, adica, în logica lui. Cel ce doar sta pe margine si chibiteaza nu este câstigat precum cel ce joaca. Asa si crestinul: poate sa citeasca despre luptele sfintilor sau sa urmareasca pe cei în viata cum se lupta cu ispitele, dar nu se va folosi cu nimic daca nu va lupta el însusi „lupta cea buna” (II Timotei 4,7). În ultima instanta, nu conteaza neaparat daca o echipa a câstigat meciul sau o competitie, ci daca a luptat si s-a autodepasit. Si în viata duhovniceasca, important este a lupta permanent, chiar si daca vei fi de zeci de ori pe zi învins de diavoli. Un parinte a fost întrebat ce fac monahii acolo, în manastire, toata ziua. Raspunsul a fost: „Ce sa facem: cadem si ne ridicam!”. A continua sa te ridici si sa lupti te face „ostas al lui Hristos”; a birui este a lui Dumnezeu. Pe scurt, nu este ceva gresit în a juca fotbal, desi a devenit azi o mare industrie. Chiar si a urmari un meci, în anumite limite, cu decenta, nu este un lucru în contradictie cu statutul de crestin. Ideea de competitie, cum am vazut, poate releva omului semnificatii de ordin spiritual. Necrestineste este a fi patimasi în toate acestea, a deveni agresivi sau idolatri sau înrobiti. Si asta este valabil pentru orice lucrare sau activitate omeneasca fireasca, nu doar în ceea ce priveste fotbalul.
