Radu Tuculescu este unul dintre cei mai prestigiosi romancieri ai generatiei '80 si un dramaturg român cunoscut, însa mai mult peste hotarele tarii. Radu Tuculescu este unul dintre cei care au pus bazele Televiziunii Române de la Cluj, este primul înfiintator al unei trupe de pantomima la noi în tara, iar în activitatea sa de jurnalist a realizat reportaje de televiziune în Belgia, Tunisia, Egipt, Spania, Portugalia sau Austria. Bun cunoscator al limbii germane, a initiat colectia „Scriitori elvetieni de expresie germana” a Bibliotecii revistei Familia din Oradea, în cadrul careia a tradus zece volume de versuri si proza, si a realizat prima antologie de proza scurta contemporana elvetiana de expresie germana din România. În decursul carieirei sale a fost distins cu numeroase premii la nivel national, iar începând cu 2007 a cunoscut un real succes si în afara granitelor. Un povestitor exuberant, care te captiveaza din prima clipa, iar graiul sau transilvanean aproape ca te hipnotizeaza. Cum o fac, de altfel, si toate cartile sale. - Daca va urmarim parcursul formativ ca sa îi zic asa, ma refer la faptul ca ati urmat scoala de muzica din Târgu Mures în clasa a VIII-a, apoi Liceul de Muzica din Cluj, urmat de Academia de Muzica, sectia vioara, pare ca parcursul dumneavoastra va fi clar: veti avea o cariera în muzica. Doar ca mai apoi, vreme de 7 ani, conduceti Cercul de teatru si pantomima „Atelier”, montati piese din autori clasici sau scrise de dumneavoastra, iar dupa ’90 aveti o activitate teatrala intensa as putea zice... . - Stiu ce urmeaza sa ma întrebati. Mai întâi de toate sunt muzician, mai mult decât atât, sunt violonist. Trebuie sa ai ureche muzicala, sa te lasi purtat de muzica, atât ca scriitor, dar si ca dramaturg. Structura mea este una muzicala. - Totusi, având în vedere ca ati debutat în poezie în 1966, în revista Steaua, adica pe vremea când erati în liceu, cum de nu ati ales sa studiati mai departe literele? Mai ales ca acum, în orice biografie, sunt mentionate, cu enfaza, toate celelalte meserii, dar mai putin cea de violonist. - Eu nu am facut parte, poate din fericire, cum spunea un bun prieten, cel care m-a si încurajat sa scriu, din niciun fel de cercuri literare sau mai putin literare. Eu am fost violonist. M-au cooptat '80-istii, iar pe câtiva dintre ei îi iubesc si îmi sunt foarte apropiati si vorbim, dar în esenta sunt un singuratic. Dar cred ca asta este un câstig, pentru ca eu nu scriu într-un anumit sablon, nu urmaresc un curent anume, scriu asa cum simt. - Tatal dumneavoastra, Dumitru Tuculescu, a fost medic primar internist. Nu ati fost niciodata presat sa urmati medicina? Nu au existat discutii în acest sens cu parintii dumneavoastra? Sau parcursul dumneavoastra în lumea artelor a fost atât de clar încât nici nu a existat loc de discutii? - Spre dezamagirea tatalui meu, nu am urmat aceasta cale. Tatal meu avea o biblioteca impresionanta, cu mii de volume, carti pe care le-am donat bibliotecii. Am si pierdut foarte multe carti dupa cele doua divorturi, iar acum locuiesc într-o garsoniera, deci nici nu as avea unde sa le tin. În sfârsit... Eu am fost mereu un spirit liber. La 5 ani am fugit de acasa cu satra de tigani. M-au gasit dupa 3-4 zile în satra, unde dansam, cântam, nu aveam eu treaba. Când m-a gasit tatal meu toti din satra au înlemnit. S-au speriat foarte tare, tatal meu era un medic cunoscut, se scuzau «Vai domnule doctor, nu am stiut ca este fiul dumneavoastra». Eu nu aveam însa nicio problema. - Aveti îndeletniciri prin care pare ca vreti în permanenta sa fiti auzit, ascultat, sa spuneti povesti. De la jurnalist de radio si televiziune, pâna la scriitor, dramaturg, ati urcat pe scena, ati tradus. Totusi, pagina dumneavostra de Facebook este extrem de discreta si foarte noua de altfel. Ce anume va opreste sa fiti mai exuberant pe internet? - Mie îmi place sa ma pastrez pentru carti. Spun acolo tot ce am de spuns. Internetul nu este pentru mine. Îl folosesc sa ma documentez, sa intru în dialog cu prietenii, cu familia. Nepotica pe internet, pe computer am vazut-o prima data din cauza pandemiei, fiica mea având familia în Austria, au stat acolo izolati si abia anul acesta am vazut-o si pe viu. Nu, nu simt nevoia sa îmi fac simtita prezenta mai des pe internet. Mie îmi place sa discut cu oamenii pe viu, sa îi vad, sa îi simt. De fapt, atunci când scriu nu fac altceva decât sa arat cum vad eu lumea de fapt. - Apropo de acest aspect, am observat ca în proza si romanele dumneavoastra urmariti defectele umane si ma gândeam ca e un soi de motiv literar, ca fie încercati sa scoateti lumina în evidenta prezentând în prim plan „întunericul”, fie ca vreti sa fiti un moralizator. Dar, din câte înteleg, lucrurile sunt mult mai simple. - As putea sa va raspund si eu filosofic, dar nu, eu scriu despre ceea ce vad, ma si documentez foarte bine, si nu încerc sa intru în vreun curent literar. Cred ca asta a fost si marele meu câstig, ca nu am încercat sa intru în vreun canon. Încerc însa sa ma documentez cât pot de bine. Am publicat acum un volum pentru copii, „Uimitoarele peripetii ale liliacului Vico în Mirabelia”, iar un bun prieten, scriitor, îmi atrage atentia ca am scris de personajul principal, liliacul Vico, a deschis ochii si a vazut. Si îmi spune el ca liliecii nu vad. Ceea ce e o preconceptie si o idee complet gresita. Ei vad chiar mai bine decât oamenii, cu mici exceptii. La fel cum o buna parte dintre oameni cred ca liliecii beau sânge, când de fapt este vorba doar de o singura specie, în Mexic. - Ca tot ati adus vorba de documentare, înteleg de ce e important acest lucru pentru un scriitor, pentru un jurnalist. Dar trebuie sa se documenteze si un traducator? Ati tradus o întreaga colectie din germana în româna... - Si a fost cea mai mare greseala pe care am putut sa o fac. Si am vrut sa fie si editie bilingva, sa vada toata lumea cât de prost pot sa traduc eu. Este o munca incredibila în spate si este nevoie de foarte multa documentare. Am un respect incredibil pentru traducatori. Eu, care consider ca stiu germana destul de bine, iar poeziile pe care le-am tradus nu sunt nici foarte lungi si nici foarte dificile, m-am aflat în situatia în care nu am stiut despre ce vorbeste autorul. Noroc ca am tradus autori contemporani si am mai avut posibilitatea sa îi sun si sa îi întreb ce au vrut sa zica acolo sau dincolo. FILIT este un proiect anual organizat de Muzeul National al Literaturii Române Iasi si finantat de Consiliul Judetean Iasi, iar editia de anul acesta s-a desfasurat sub înaltul patronaj al Reprezentantei Comisiei Europene în România. FILIT 2022 a beneficiat de sprijinul Primariei Municipiului Iasi, Inspectoratului Judetean Iasi, MOBEXPERT, Aqua Carpatica, Volvo.
