Ca Viorica, iapa lui mos Ion, nu mai era alt cal în sat. Si asta nu numai pentru ca era un cal roib mai înalt ca toti ceilalti, ci pentru ca avea o anume salbaticie si noblete în felul de a fi. Nimeni nu o putea încaleca, doar mos Ion. Dar si el se apropia încet-încet de ea, cu palma întinsa, susotind molcom. Întotdeauna Viorica tremura ca o fecioara la primul sarut. Sarea naravasa într-o parte, se cabra, muschii valurindu-i-se pe toata spinarea. Cu greu se linistea când mos Ion îi punea pe nesimtite capastrul si o încaleca. N-o folosea niciodata la caruta. Matusa Natalita, sotia lui mos Ion, cam boscorodea în fel si chip împotriva Vioricai. „Casa geme de treburi, iar el se uita toata ziulica în, Doamne iarta-ma... spatele dihaniei celei. Plus c-o busumeaza de trei ori pe zi.” „Hm, femeile”, concluziona calm mos Ion, aflând de la noi, nepotii, nemultumirile matusii. Viorica era libera. Mos Ion îi dadea drumul în vale la Turlui, iar ea pastea acolo prin huceaguri toata ziua. Noi o însoteam cât puteam. Cei mai fericiti erau cei care reuseau s-o atinga sau sa i se uite pentru o clipa în ochii viorii, în care lumea se vedea arcuita si turtita înfricosator. Firisoarele de sânge din bolbosii ochilor faceau imaginea si mai crâncena. Alteori însa Viorica nu statea locului. Avea hachite si disparea în padure. Venea seara la poarta si astepta linistita pâna îi deschidea cineva. Alteori nu se potolea pâna seara si nu venea acasa. Atunci mos Ion lua frânghia, bardita si pornea în cautarea ei. Uneori se întorcea abia spre dimineata, obosit, ud pâna la brâu de roua, dar bucuros – gasise pe Viorica. Fuma o tigara la gura sobei, ca sa nu deranjeze nepotii, si se gândea ca parca iapa asta ar fi fost om, numai ca nu vorbeste. Ba, la drept vorbind, poate ca-i mai mult decât om, caci si îngerii nu vorbesc decât pe limba simtamintelor, ca si Viorica. Ei, dar câteodata mos Ion avea chef de plimbare. Se barbierea afara pe prispa, uitându-se într-un ciob de oglinda. Se primenea, încalta botforii de la 1916 si, tot asa, cu palma întinsa, se apropia de Viorica, care tremura toata. Noi tabârceam saua. Mos Ion o înseua tacticos. Cu degetele sale patratoase, batucite de munca, îi tragea chinga pe sub burta: cu patima, dar si cu tandretea îndragostitului, care strânge, dar si compatimeste în acelasi timp. Matusa Natalita iar boscorodea si facea mare zgomot la bucatarie. „Hm, asa-i femeia – slaba”, zicea mos Ion, iar noi nu pricepeam cum vine vorba asta, fiindca vedeam ca, dimpotriva, matusa Natalita era grasa, iar el, mos Ion, era slab ca toaca. Apoi mos Ion se urca în sa: cu caciula brumarie pusa pe-o ureche, cu biciusca cu fiong ros. „Doamne ajuta!” zicea mos Ion si-si facea cruce. Când îsi facea cruce mos Ion, apoi îsi facea! Rar, apasând cu degetele de parca batea cuie. Apoi se apleca, deschidea portita si plescaia din buze: „Hai, die, fetita!” Si pornea în buiestru. Noi, nepotii, ramâneam presarati prin ograda, uitându-ne dupa mos Ion. Matusa ramânea si ea cu vreo sita sau cu vreo oala uitata în mâna si se uita dupa el: „Of, ca frumos îi, dracu'!” – zicea si se stergea cu coltul baticului pe la ochi. Într-adevar, greu mai erau de înteles femeile, gândeam noi. Pe urma a venit colhozul, iar Viorica a fost luata acolo. Când au luat-o, mos Ion n-a iesit vreo trei zile din casa. Dupa aceea venea pe la noi unu' Holospin, zis Zabalosu. Mos Ion îi tot dadea de baut si îl ruga sa aiba grija de Viorica. „Sa ma stuchesti în ochi, bade Ion, daca eu... – gâjâia Zabalosu dupa câteva pahare – sa ma stuchesti în ochi!” Zabalosu o avea în grija. O pusesera la caruta. La câtiva ani dupa aceea, mos Ion a adus la noi un inginer de la C.A.P. Inginerul vorbea tare si se interesa de toate câte avea în gospodarie mos Ion. Matusa Natalita taiase din vreme o gaina si-o gatise. În odaia „de curat”, mos Ion si inginerul beau si mâncau topurile, pieptul si târtita. Noi, nepotii, mâncam scurmusele, capul si gâtul la bucatarie cu matusa. Ce-or fi discutat, cât va fi dat mos Ion, nu stiu. Dar stiu ca la vreo câteva zile a venit cu Viorica acasa. Noi am sarit în sus de bucurie. Viorica era slaba numai piele si os, avea rosaturi si rani pe spinarea costeliva. În jurul ranilor roiau mustele. Le alungai, se puneau imediat la loc. „Nu conteaza – zicea matusa – o facem noi la loc.” Mos Ion însa a apucat-o pe Viorica de frâu si a strigat deodata la ea: „Iha!” Calul a sarit doi pasi înapoi si s-a oprit, lasând capul ascultator în jos. „Iha!” – a strigat din nou mos Ion. Iar doi pasi înapoi si iar s-a oprit. Tot mai încrâncenat, mos Ion a facut la fel înca de câteva ori. „Nu se mai face la loc”, a zis la sfârsit. „Asta nu e calul meu.” „Cum, mai nebunule! E Viorica noastra!” se înfurie matusa. „Nu, nu mai e cal, e vaca. Au stricat calul”, zice mos Ion. „Nu vezi, nu mai e mândru, e supus ca o vaca.” Din ziua aceea mos Ion nu s-a mai uitat la Viorica. Trecea pe lânga ea ca pe lânga un butuc fara suflet. Matusa se oprea lânga ea si lacrima. Acum o încalecam noi. Puteam. Nu ne mai înspaimântau ochii ei cu vinisoare crâncene de sânge. Dupa un timp, mos Ion a vândut-o si n-am mai auzit nimic de ea. Radu Parpauta este scriitor, traducator si publicist
