Interviu cu Dr. Paul Modrich, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie, (2015) pentru studii mecanice privind repararea ADN-ului. Modrich a împartit Nobelul împreuna cu Tomas Lindahl (de la Institutul Francis Crick si Laboratorul Clare Hall din Marea Britanie) si Aziz Sancar, de la Universitatea Carolinei de Nord, Chapel Hill. Dr. Paul Modrich este cercetator si professor universitar în cadrul departamentelor de Biochimie si Chimie de la Universitatea Duke. Ati devenit interesat de stiinta în primii ani de liceu, o pasiune sustinuta de mama si cultivata de tatal dvs, singurul profesor de biologie din Raton, New Mexico, orasul dvs. natal. Tatal era si antrenor de baschet... Spera ca veti face sport... Ce v-a facut sa alegeti între biochimie si baschet? Paul Modrich: (râzând) Pentru mine a fost usor sa aleg: eram chiar mai mic atunci decât sunt acum. Deci baschetul nu era o optiune. Iar atletismul nu a fost la fel de captivant pentru mine precum a fost pentru tatal meu, desi am jucat tenis pentru el si regret ca nu am continuat. Sportul a jucat vreun rol în felul cum ati practicat stiinta? Paul Modrich: Nu chiar. Interesul meu pentru stiinta a fost mereu acolo si nu stiu exact de unde a venit. Acolo unde am crescut, în nordul statului New Mexico, era o zona rurala, deosebit de frumoasa. Cerul era spectaculos, era întuneric bezna în noptile fara luna si puteai vedea cu usurinta Calea Lactee. Parerea mea este ca mediul înconjurator a avut mult de-a face cu dezvoltarea interesului meu pentru stiinta. Va amintiti ce vise de cariera aveati în perioada în care faceati experimentele cu izotopi? Paul Modrich: Când eram copil, accesul nostru la informatii din exterior era în primul rând prin intermediul ziarelor, revistelor si al unui post de radio local. Nu am avut televizor pâna la 13 sau 14 ani pentru ca muntii blocau semnalele. În afara scolii, mare parte din ceea ce faceam în copilarie se baza pe imaginatia noastra. La acea vreme, nu stiam prea multe despre cum functioneaza stiinta, dar am vrut sa încerc câteva lucruri. În primul an de liceu, am dat peste o reclama în „Scientific American” pentru un set de radioizotopi pe care îi puteai cumpara în acele vremuri fara aprobare speciala. L-am rugat pe tatal meu sa mi-i comande, ceea ce astazi ar fi absolut imposibil... Mi-a placut mesajul primit de tatal dvs când a sosit pachetul cu izotopi. Din autobiografia dvs. publicata pe site-ul Premiului Nobel, „aproximativ doua saptamâni mai târziu a primit un telefon de la managerul de transport de marfa de la depoul de tren prin care îl anunta ca aveau un pachet adresat lui, care era etichetat radioactiv si cu avertismentul“ Nu stati în limita a 5 metri de acest pachet, decât dacaeste absolut necesar.” Paul Modrich: (Râzând) Am germinat seminte si am pus frunze taiate, pe altii i-am injectat în broaste si apoi le-am expus la o pelicula cu raze X. Când i-am spus sotiei mele Vickers despre aceste experimente, mi-a fost clar ca nu m-a crezut. Când mama mea a murit, uitându-ne prin lucrurile ei, Vickers a gasit caietul care rezuma acele experimente. Acel caiet este acum la Muzeul Nobel. Si acesta a fost primul dvs caiet pentru lucrari de laborator . Cine v-a învatat sa tineti un caiet de cercetare? Paul Modrich: Nimeni. Asa mi-am imaginat eu ca ar trebui facut. Uitându-ma azi la el, pot spune ca era unul destul de bun. Mi se pare fascinant faptul ca înainte de era internetului, oamenii reinventau roata... Paul Modrich: Da, mai ales oamenii din”zonele rurale. Oraselul în care am copilarit avea aproximativ 8.000 de oameni si, dupa cum spuneam, era destul de izolat atât geografic, cât si din punct de vedere al comunicarii. În consecinta, copiii erau lasati în voia lor. Când am fost la un târg regional de stiinta, am descoperit ca elevii de la liceul Los Alamos aveau acces la resursele Laboratorului National aflat acolo. Bineînteles, noi nu aveam asa ceva. Nu ati avut resursele, dar aveati imaginatia Dvs. Si asta nu a fost mai putin important... Paul Modrich: Da, imaginatia are un rol foarte important si cred ca jocul imaginativ din timpul copilariei contribuie semnificativ la dezvoltarea creativitatii. Tinerii de astazi au acces la tot felul de dispozitive electronice care le ofera genul de diversiune pe care noi am gasit-o în joc. Stiati la acea vreme ca stiinta va deveni viata dvs? Paul Modrich: Am sperat ca va deveni. Cât de departe credeati ca veti ajunge? Paul Modrich: Habar n-aveam. Am aplicat la facultate cu stiinta în gând: La Universitatea din Colorado, unde absolvise licenta tatal meu, la Universitatea din Iowa, unde facuse masterul - pentru ca stiam ca îi plac aceste scoli. Dar am aplicat si la Caltech (California Institute of Technology) si MIT (Massachussets Institute of Technology) pentru ca stiam ca au programe de stiinta extraordinare. Am intrat la toate, în afara de Caltech. Am decis sa merg la MIT, dar nu stiam la momentul respectiv ce înseamna asta. Venind dintr-un orasel din New Mexico, sosirea mea la Cambridge a fost un soc cultural total. Si a trebuit sa lucrati ca bucatar la un gratar pentru a suplimenta bursa si creditul pentru studii... Care a fost socul cel mai mare pe care l-ati resimtit la MIT? Paul Modrich: Atunci am experimentat prima zona urbana importanta din viata mea. Majoritatea studentilor de la MIT proveneau din scoli private si licee mari urbane unde facusera clase mai avansate. Asa ca eram în urma din punct de vedere academic. Cât de greu v-a fost? Paul Modrich: Primul semestru a fost foarte dificil. De exemplu, majoritatea colegilor mei aveau credite de calcul introductiv, dar eu nu stiam nici ce este o derivata. A trebuit sa muncesc din greu pentru a-i ajunge din urma si am reusit. Si de la MIT ati plecat la Stanford... Paul Modrich: La MIT am devenit interesat de genetica moleculara, în special de natura mutatiilor si recombinarea genetica. Mi s-a parut clar ca aceste fenomene pot fi întelese doar din punctul de vedere al biochimiei ADN-ului. Asa ca m-am dus la Departamentul de Biochimie de la Universitatea Stanford pentru studiile de doctorat, deoarece multe cercetari de prim rang în acest domeniu se faceau acolo. Mentionati în autobiografia de pe site-ul Fundatiei Nobel importanta mentorului dumneavoastra Bob Lehman, în timp ce ati fost în laboratorul lui. Ce v-a placut cel mai mult la stilul lui de mentorat? Paul Modrich: Departamentul de Biochimie de la Stanford era un departament foarte mic, cu doar sapte membri. Fusese fondat de Arthur Kornberg, care a descoperit ADN-ul polimeraza, enzima responsabila de sinteza ADN-ului, pentru care a primit Premiul Nobel în 1959. Am fost deosebit de impresionat de munca desfasurata în laboratorul lui Bob Lehman. Cu putin timp înainte de sosirea mea la Stanford, la laboratorul sau s-a descoperit o enzima numita ADN ligaza care putea sigila rupturi în catene de ADN. M-am alaturat laboratorului lui Bob în primavara lui 1969, unde m-am apucat sa studiez mecanica si biologia acestei noi clase de enzime. Bob este un om de stiinta extraordinar, iar mediul de lucru din laboratorul sau si cel din Departament au fost factori majori în dezvoltarea mea stiintifica timpurie. Bob le lasa celor pe care îi îndruma în laboratorul sau o mare libertate. Îti dadea o problema, iar procesul pentru rezolvarea acesteia depindea mai mult de tine. Aceasta încredere si independenta mi-au permis atât mie cât si celorlalti din laborator sa ne descoperim propriul stil stiintific – si sa ne formam ca cercetatori independenti.. O mare parte din fundatia gândirii mele stiintifice s-a pus la Stanford. În timpul anului postdoctoral pe care l-am petrecut cu Charles Richardson la Harvard Medical School, unde am studiat replicarea ADN-ului mi-am consolidat formatia mea de cercetator. Au fost printre dintre cele mai placute experiente din cariera mea. „Procesul m-a satisfacut totdeauna mai mult decât rezultatul” Cum v-ati descrie stilul dvs de cercetator, asa cum l-ati format cu Bob Lehman si Charles Richardson? Paul Modrich: În primul rând, sunt un experimentalist. Fizicianul Richard Feynman a spus ca „testul tuturor cunostintelor este experimentul”, iar eu m-am considerat întotdeauna un experimentalist. Poti petrece mult timp vorbind despre o idee sau poti face experimentul. Daca este bine conceput, un experiment poate oferi adevarul. Si întotdeauna m-a satisfacut mai mult procesul decât rezultatul - alegerea unei probleme, proiectarea unei abordari experimentale sau micile lucruri de zi cu zi, ca de exemplu când cineva care vine la tine cu un rezultat interesant. Tind sa-mi pierd interesul pentru o problema al carei raspuns devine evident. În al doilea rând, problemele stiintifice s-au dovedit a fi de interes pe termen lung pentru mine. În timp ce eram în laboratorul lui Bob, am devenit interesat de replicarea ADN-ului, domeniu în care am facut si doctoratul. Am fost preocupat si de capacitatea proteinelor de a recunoaste site-uri rare din ADN. Era cunoscut ca expresia genelor, de exemplu, era controlata de proteine care recunosc situri rare de ADN. Dar am fost curios atât de interactiunile moleculare responsabile de aceasta recunoastere a siturilor rare ADN, dar si de modul în care astfel de proteine reusesc sa localizeze acele site-uri rare într-o imensitate de ADN! O celula umana contine aproape 2 metri de ADN! Cum reuseste o proteina sa identifice aceste situri rare în aceasta imensitate? Aceste întrebari m-au interesat... Si au dus la Premiul Nobel. Paul Modrich: Da. (Razand) Când ati început cercetarile în reparararea ADN-ului deteriorat sau a nepotrivirilor ADN ? (orig. DNA mismatch repair) Paul Modrich: O nepotrivire ADN este o leziune care implica baze Watson-Crick împerecheate incorect. În 1964, când eram în ultimul an de facultate, Robin Holliday a sugerat ca recunoasterea si repararea unei nepotriviri ADN ar putea explica un fenomen asociat recombinarii numit conversie genica. Acest lucru a determinat studii genetice atât la pneumococ, cât si la E. coli, care au aratat în mod clar ca nepotrivirile sunt de fapt recunoscute si procesate în celule. Unele dintre aceste cercetari au sugerat ca atunci când reparatiile ADN înceteaza, se produce o mare cantitate de mutatii, iar acestea sunt cauza principala a celor mai multe din afectiunile genetice si, probabil, a majoritatii cancerelor. Matthew Meselson de la Harvard, care a cercetat repararea nepotrivirilor ADN la E. coli, a pus toate acestea cap la cap si, în 1976, a sugerat ca, rolul principal al reparatiilor ADN nu ar fi recombinarea – cum aratasera studii anterioare – ci acela de a corecta erorile de replicare a ADN-ului responsabile de productia crescuta de mutatii.Când ADN-ul se replica, cele doua catene ale helixului ADN se separa, iar doua catene noi sunt sintetizate folosind catenele parentale separate ca prototipuri. Stim acum cât de precis este acest proces de copiere. În celulele umane, enzimele responsabile pentru cea mai mare parte a sintezei ADN-ului fac aproximativ o greseala pentru fiecare milion pâna la 10 milioane de perechi de baze copiate. Dar la cele 6 miliarde de perechi câte sunt în celulele umane, asta înseamna o multime de greseli. Meselson a sugerat ca repararea nepotrivirilor ADN ar putea fi implicata în corectarea acestor erori de replicare a ADN-ului, care altfel ar deveni mutatii. El a subliniat ca, pentru a face acest lucru, sistemul de reparare ar trebui sa fie capabil sa faca doua lucruri: sa recunoasca prezenta erorii de replicare sub forma unei perechi nepotrivite si sa distinga noua catena de AND, care contine greseala, de componenta parentala. El a sugerat ca acest lucru s-ar face prin utilizarea semnalelor secundare în helix pentru a identifica noul fir. Cu alte cuvinte, Meselson a sugerat un sistem de reparare în care se recunoaste o nepotrivire situata într-un punct pe un helix ADN si iar corectarea are loc pe noua catena, dictata de un semnal secundar situat în alta parte a moleculei de ADN. Aceasta a fost prima data când cineva a sugerat un proces genetic care ar implica doua situri distincte de ADN. Iar asta m-a fascinat! În acel moment, lucram la ceva numit endonucleaza de restrictie EcoRI. Si pe baza unor lucrari care au fost facute în domeniul enzimelor de restrictie de catre Norton Zinder de la Universitatea Rockefeller, mi-a venit idea unui test biochimic care ne-ar putea permite sa detectam repararea nepotrivirilor ADN în eprubeta - în extracte preparate din celule fragmentate. Mi-am spus ca daca am putea face asta, am putea identifica proteinele implicate si am putea afla ce fac. A-Lien Lu, care facea studii postdoctorale în laboratorul meu si avusese rezultate frumoase asupra enzimei EcoRI, a venit la mine în 1981 si a spus ca i-ar placea sa lucreze la altceva. I-am sugerat reparatiile ADN. (Le sugerasem si altora, dar A-Lien a fost prima care a acceptat provocarea. Si într-un timp relativ scurt, a demonstrat repararea nepotrivirii ADN directionate de catene în extractele preparate din celulele fragmentate de E. coli. Acest lucru ne-a permis sa identificam si rolurile functionale de baza ale proteinelor implicate în calea E. coli. Ulterior, am aratat ca celulele umane au un sistem de reparare similar si am identificat si multe dintre componentele acelei cai. În cursul acestor cercetari am aratat si ca repararea ADNului este inactivata în celulele tumorale de la pacientii cu sindrom Lynch, cea mai comuna forma de cancer de colon ereditar. Am identificat, de asemenea, defecte de reparare ADN în celulele din anumite tipuri de cancere sporadice, asemnatoare tumorilor sindromului Lynch. Dar, spre deosebire de cancerele Lynch, care contin mutatii în genele de reparare a nepotrivirii ADN, genele de reparare a nepotrivirii din aceste celule canceroase sporadice sunt normale. Experimentele de colaborare cu laboratorul lui Sandy Markowitz de la Universitatea Case Western Reserve au rezolvat acest puzzle, aratând ca o gena de reparare a nepotrivirii numita MLH1 a fost dezactivata în aceste tipuri de cancer sporadice. Gena este normala - este doar dezactivata prin tacere epigenetica, rezultând un defect de reparare. Erorile de reparare ADN la sindromul Lynch si dezactivarea MLH1 sunt responsabile de aproximativ 15- din cancerele de colon si endometriale. V-ati asteptat sa fiti distins cu Premiul Nobel? Paul Modrich: (râzând) Nu. În primul rând, care sunt sansele de a câstiga un premiu Nobel pentru chimie? Daca te uiti la câti chimisti si biochimisti exista , probabilitatea este aproape de zero. Dar erati constient de importanta a ceea ce lucrati, nu-i asa? Paul Modrich: Am simtit ca este important. Dar depinde de altii sa decida cât de important este cu adevarat. Aceasta este întrebarea cheie: cât de important este cu adevarat? (Razand) Ce faceati când s-a anuntat ca vi s-a acordat Premiul Nobel?? Paul Modrich: (râzând) Eram la cabana noastra din New Hampshire. De obicei mergem acolo la sfârsitul lunii septembrie-începutul lunii octombrie, deoarece foliajul de toamna în acea perioada a anului este uluitor. Comitetul Nobel îi suna pe laureati dimineata devreme, în jurul orei 6:00 AM pe coasta de est, dar pe mine nu au reusit sa ma contacteze pentru ca nu aveau numarul meu de telefon mobil. Am aflat despre premiu dintr-un mesaj de felicitare pe telefonul mobil de la unul dintre fostii mei cursanti de studii postdoctorale. Când ne-am întors acasa, mesageria noastra de telefon fix era plina de apeluri de la Comitetul de Chimie din Stockholm. A fost foarte interesant... Si apoi viata ta se schimba... Cum s-a schimbat viata dvs dupa Nobel? Paul Modrich: Primesc permanent invitatii pentru a tine prelegeri. Ai putea sa-ti petreci o mare parte din viata zburând prin lume. Au trecut sase ani si înca primesc mai multe invitatii saptamânal. Nu îmi place în mod deosebit sa calatoresc. Daca ma invita un prieten sau daca un loc anume ma atrage, atunci s-ar putea sa merg, dar raspunsul meu standard este nu. Sunteti o celebritate, Dr. Modrich! Paul Modrich: Sa devin celebru nu a fost niciodata unul dintre obiectivele mele de viata. Care au fost, în opinia dumneavoastra, cei mai importanti factori ai succesului dumneavoastra stiintific? Si cât de mult viata v-a fost dirijata de jocul întâmplarii?? Paul Modrich: În afara de surprize ocazionale la experimente, ceea ce poate fi destul de incitant, a existat putina serendipitate în viata mea stiintifica. În ceea ce priveste cariera mea, timpul petrecut la MIT a fost foarte important, deoarece acolo am fost expus initial la genetica moleculara, are a devenit interesul meu de-o viata. Un alt factor important au fost oamenii. Am învatat sa devin cercetator lucrând cu Bob Lehman la Stanford. De asemenea, am fost extrem de impresionat de Charles Richardson si de modul în care îsi conducea laboratorul. Bob si Charles si-au facut amândoi studiile postdoctorale cu Arthur Kornberg, unul dintre parintii biochimiei ADN, iar Arthur m-a sustinut, de asemenea, extrem de mult în timpul carierei. A patra persoana care a avut o mare influenta asupra dezvoltarii mele de început a carierei a fost Jim Wang, care era atunci la Universitatea din California, Berkeley si pe care l-am cunoscut când el se afla într-un an sabatic la Stanford. Jim descoperise prima ADN topoizomeraza. Sarcina acestui tip de enzima este de a descurca moleculele de ADN si de a controla topologia ADN-ului. Dupa cum am spus, exista aproape doi metri de ADN în fiecare celula umana, iar aceste molecule se încurca din varii motive. Am considerat asta ca pe o descoperire uluitoare. Jim si cu mine am devenit prieteni si am acceptat prima mea pozititie didactica la Departamentul de Chimie din Berkeley pentru ca el era acolo. Deci, mentoratul a jucat un rol cheie în succesul dvs Paul Modrich: Întotdeauna mentoratul are un rol crucial. Dar în opinia mea, termenul de mentorat nueste suficient de ilustrativ. Este vorba mai degraba de învatarea de la oameni pe care îi cunosti si îi respecti. Sprijinul pe care tinerii cercetarori îl primesc de la persoane cu experienta joaca în mod clar un rol foarte important în dezvoltarea carierei lor. Care este stilul dvs de a -i învata pe altii? Paul Modrich: Încerc sa aplic cu altii ceea ce a functionat pentru mine. Îi propun o problema unui student nou sau postdoctorand si încerc sa îi las cât mai multa libertate. În general, încerc sa-i las pe oameni sa-si urmeze drumul lor, cu exceptia cazului în care simt ca se deplaseaza pe o tangenta care pare sa aiba putine sanse sa ajunga undeva. „Daca as fi ramas acolo, as fi putut deveni miner , cowboy, profesor, functionar, avocat sau medic. Nimic mai mult " Cât de sus poate tinde un cercetator dintr-o tara cu resurse limitate? Poate un om de stiinta din Croatia, de unde se trage o parte din familia Dvs, sau din România, de unde vin eu, sa atinga Nobelul?? Paul Modrich: Aceasta este o întrebare importanta care rezoneaza mult cu la experienta mea din New Mexico. Îmi place zona în care am crescut. Este unul dintre locurile mele preferate din întreaga lume. Eu si sotia mea mergem acolo o data sau de doua ori pe an. Dar daca as fi ramas acolo, as fi putut deveni miner, cowboy, profesor, functionar, avocat sau medic. Nimic mai mult. Nu existau alte perspective. Stiam ca trebuie sa plec de acolo daca vreau sa fac cercetare de vârf. Tari precum Croatia si România fac ambele parte din UE, care are sisteme elaborate de sprijin pentru domeniul stiintific. Nu stiu cum se distribuie acesti bani. Banuiesc ca finantarea favorizeaza zonele metropolitane mai dezvoltate tehnologic, asa cum se face si în SUA. Dolarii tind sa mearga acolo unde te astepti: pe coasta de est si de vest, partea de nord si central apuseana a SUA. Texas si Colorado sunt probabil cele doua exceptii. Revenind la întrebarea dvs., oamenii de stiinta au nevoie de doua lucruri: fonduri de cercetare si un mediu intelectual stimulant, oameni inteligenti cu care sa-si poata împartasi interesele, asa ca tind sa mearga acolo unde este acest tip de mediu. Cum credeti ca va progresa domeniul dvs în urmatoarele decenii? Paul Modrich: Domeniul de reparare a ADN-ului este destul de matur, dar este înca extrem de activ, în special acele zone care se ocupa de repararea ruperii în ADN bicatenar si mecanismul de reparare cuplat prin transcriptie. Si cred ca probabil vom vedea lucruri noi, în special în ceea ce priveste consecintele functionale si genetice ale diferitelor sisteme de reparare a ADN-ului. Domeniul general al geneticii moleculare a fost revolutionat prin dezvoltarea sistemelor CRISPR ca instrumente de manipulare genetica care ofera potentialul de tratament al bolilor ereditare. În timp ce din punct de vedere etic modificarile embrionare nu sunt permise, tratamentul sistemic al persoanelor afectate de boli ereditare este o optiune viabila. De asemenea, este interesant de observat ca modificarea genetica folosind CRISPR se bazeaza pe sistemele de reparare a ADN-ului celular pentru a finaliza procesul. Cum credeti ca aceste progrese vor schimba modul în care privim moartea, viata si îmbatrânirea? Paul Modrich: Nu stiu cum. Însa am pareri personale despre îmbatrânire si moarte. Moartea este modalitatea naturii de a asigura reînnoirea si evolutia. Am 75 de ani si chiar daca sunt fericit ca traiesc, voi spune ca populatia noastra îmbatrânita a creat probleme de care suntem constienti cu totii si cu care societatea trebuie sa se confrunte. „Ma linisteste personal ideea unui atotputernic facator de bine” Credeti în Dumnezeu? Paul Modrich: Multi oameni de stiinta nu cred în Dumnezeu, dar se întâmpla ca eu cred. Nu am participat în forme organizate de practica religioasa de peste 50 de ani, asa ca este o chestie personala. Exista atât de multa frumusete si eleganta în natura si chiar nu trebuie sa fie asa! Stiinta este strict observationala. Descrie felul în care sunt lucrurile. Fizica ne vorbeste despre compozitia universului si despre parametrii care îl guverneaza. Dar nu ne spune de ce - de exemplu, viteza luminii este de 300.000 km pe secunda, si nu are o cu totul alta valoare. Am citit într-o revista de popularizare a stiintei - poate Sky sau Telescope - ca daca unul dintre parametrii care guverneaza universular varia fie si extrem de putin, universul asa cum îl stim noi nu ar exista. Probabil ne putem imagina ca de-a lungul unei infinitati de timp natura a testat toate valorile posibile ale acestor parametri pentru a veni cu universuri care functioneaza efectiv, dar ar putea fi si alte explicatii. Personal, gasesc ideea unui atotputernic bun, a unei puteri binevoitoare, reconfortanta. Aveti vreo carte sa-mi recomandati? O carte care v-a inspirat în reflectiile dvs despre natura si misterul vietii? Scriitorul meu preferat este John Steinbeck. Mi-a placut mult si Joseph Conrad. Majoritatea lucrurilor pe care le citim în prezent nu sunt de acest calibru, dar în ultimii ani mi-au placut în mod deosebit romanele lui Amor Towles si Delia Owens. „Alegeti o problema pe care o considerati importanta si care este relativ nedezvoltata si urmariti-o în profunzime” Care sunt, în opinia dumneavoastra, principalele probleme etice si de integritate stiintifica în domeniul dumneavoastra de cercetare astazi? Paul Modrich: Cred ca stiinta se autocorecteaza în mod intrinsec. Se poate preda onestitatea? Nu sunt sigur ca se poate. Întotdeauna am crezut ca un laborator trebuie sa fie un loc de încredere implicita - ca daca introduci chiar si un singur indiciu de neîncredere poti compromite atmosfera care încurajeaza creativitatea. Dar putem sa îi educam pe cercetatori în privinta resurselor si a bunelor practice, nu-i asa?... Ce pot face institutiile academice pentru a pregati generatiile urmatoare de cercetatori? Paul Modrich: Predarea practicilor de cercetare este cu siguranta adecvata. Desfasurarea acestei instruiri în afara contextului de laborator, asa cum se face în prezent (n.r.la Duke), evita preocuparile de încredere pe care le-am mentionat. Un sfat esential de cariera pentru cercetatorii debutanti… Paul Modrich: Voi mentiona trei: Alegeti-va îndrumatorii de doctorat si studii postdoctorale cu mare grija. Fiti interesati si de ceea ce se întâmpla în afara domeniului vostru de cercetare. Si pentru cei care urmaresc o cariera în cercetarea academica, alegeti-va o problema pe care o considerati importanta, dar care e relativ nedezvoltata si urmariti-o în profunzime - evitati sa sariti dintr-un domeniu în altul pentru ca altfel nu veti face decât sa contribuiti nesemnificativ la domeniile dezvoltate de altii. Ce planuri de viitor aveti? Paul Modrich: Pensionarea! Voi închide laboratorul în decembrie si ma voi pensiona în iunie. * Traducere si adaptare* a interviului realizat de Emilia Chiscop si publicat în original pe pagina www.dosi.duke.edu, pe 8 noiembrie 2021. Emilia Chiscop a fost reporter si sefa Departmentului Educatie – Social la Ziarul de Iasi în perioada 1997-2010, iar în prezent este asociat cu integritatea cercetarii stiintifice la Duke University. Emilia Chiscop este autoarea a doua carti aparute la Editura Junimea. Presa Ieseana de Informatie (1890 – 1910) si “În Cautarea Autenticitatii. Dezvaluiri si Portrete din Orasul Meditatiei Active”. *Ne cerem scuze pentru eventuale erori de traducere a unor termeni stiintifici. Varianta originala a interviului o puteti consulta aici: https://dosi.duke.edu/integrity-insights/one-month-shutting-down-his-lab-paul-modrich-looks-back-his-pathway-nobel
