Nota: Exact acum sase ani scriam un articol despre „problema intelectualului din Biserica”. În lumina ultimelor dezbateri publice, l-am recitit si, constatându-i actualitatea, am decis sa-l readuc în atentia publica. Nadajduiesc sa fie nu „gaz pe foc”, ci o picatura de apa care sa mai domoleascadin crescânda vâlvataie a polemicilor garnisite cu etichetari, atacuri la persoana, cuvinte si gesturi cu totul nedemne de statutul de crestin. „Caci numele lui Dumnezeu, din pricina voastra, este hulit între neamuri” (Romani 2, 24). Aceasta amara constatare paulina ar trebui sa ne rusineze pe toti cei care, prin luarile publice de pozitie, am smintit pe cineva. Ma includ si pe mine în aceasta categorie. Cu siguranta voi fi având si eu, de-a lungul anilor, momente în care am gresit prin abordari patimase sau neconforme cu duhul Evangheliei. Tuturor celor pe care i-am mâhnit cu ceva le cer iertarea si rugaciunea! *** Titlul articolului pare a nu avea o acoperire faptica. Dupa 1990, în România s-a vehiculat mai degraba sintagma „intelectualii si Biserica” – de parca cei doi termeni trimit la doua realitati disjuncte. Exagerari sau atitudini neinspirate au existat si de o parte, si de cealalta a acestei fortate (sau nu!) împartiri. Au fost doua extreme între care putem plasa mica noastra analiza. De regula mai putin dispusi la a-si asuma si marturisi public credinta în care au fost botezati, unii dintre intelectualii crestini (cel putin declarativ) nu au avut însa ezitari atunci când a fost cazul sa taxeze închipuite sau exagerate derapaje ale clericilor ori, mai mult, chiar sa sustina idei „progresiste”. De partea cealalta, putem consemna intolerante puneri la zid ale unor intelectuali dinspre blogosfera de nuante „ultra-ortodoxe”. Sau putem constata cu tristete „tratamentul” care li s-a aplicat uneori din partea ierarhiei bisericesti, de la indiferenta benigna (dar neproductiva) pâna la alergia vizibila fata de tot ceea ce înseamna om de cultura sau de stiinta. Între aceste doua extreme exista, evident, multe nuante si numeroase situatii fericite. Sunt ierarhi sau preoti care au stiut sa-si apropie intelectualii si sa-i implice în viata Bisericii, dupa cum nu putini sunt intelectualii care nu s-au sfiit sa sustina învatatura crestina în fata tavalugului globalist, „corect politic”, ori chiar sa straluceasca prin vietuire duhovniceasca si constiinta misionara. Deloc întâmplator, nu cazurile acestea din urma, ci acele situatii si atitudini extreme au fost intens mediatizate. De prisos a explica de ce. Merita sa încercam însa a analiza cum de, între atâtea categorii identificabile în cercul larg al credinciosilor, tocmai intelectualitatea reprezinta un subiect atât de sensibil si mereu actual. Sa facem o mica incursiune în istoria Bisericii, ale carei începuturi au fost marcate de numeroase persecutii. Practic, pâna la începutul secolului al IV-lea, a-ti asuma statutul de crestin presupunea un risc major. Aveai mari sanse de a muri pentru credinta în Hristos (caci un sfârsit martiric este încununarea oricarei vieti crestine). Începând cu Sfântul Împarat Constantin cel Mare, prin decretul din 313 de la Mediolanum (Milan), crestinismul devine nu doar religie licita, ci chiar protejata si încurajata. Ulterior, Împaratul Teodosie cel Mare, prin Edictul din anul 380, consacra credinta crestina drept religie oficiala sau de stat. Practic, avem de a face cu o alta etapa în viata Bisericii, una în care convertirile în masa aduc o crestere semnificativa a numarului credinciosilor, dar si o serioasa scadere calitativa a vietii duhovnicesti, cu efecte pâna în zilele noastre. Oportunismul unor nou veniti si laxismul moral conduc la slabirea constiintei euharistice si, pe cale de consecinta, la slabirea comuniunii în Duhul Sfânt, la tendinta de a aluneca spre formalism. Parintele Alexander Schmemann sintetizeaza astfel diferenta dintre cele doua epoci din istoria Bisericii, inegale ca întindere: „Pentru crestinii din vechime, Trupul lui Hristos se afla pe Altar pentru ca El este în mijlocul lor. Pentru crestinii de azi, Hristos este aici deoarece Trupul Lui se afla pe Altar. Pare o analogie dar, în realitate, între primii crestini si noi exista o diferenta esentiala. Pentru ei, totul consta în cunoasterea si iubirea lui Hristos. Pentru noi, totul este dorinta de a fi luminati. Primii crestini se împartaseau pentru a-L urma pe Hristos, pe când astazi Hristos nu e singurul motiv al împartasirii”. (Va urma)
