„All things are ready, if our mind be so.” (Toate lucrurile sunt pregatite, daca si mintea noastra este.) - William Shakespeare, Henry V Cele mai profunde concepte teoretice ale lui Einstein si descoperirile ulterioare îsi au sorgintea într-o imaginatie vizuala prodigioasa. A fost capabil, fiind o abilitate pe care a antrenat-o înca din copilarie, sa-si imagineze situatii „fizice” foarte detaliate, complet abstracte, care i-au permis sa conceptualizeze o fizica profund noua. La ce te-ai gândi daca te-as întreba despre gravitatie? Unul dintre primele lucruri care îmi vin în minte, din cauza expunerii intense înca de la o vârsta frageda, este caderea marului. Ei bine, Einstein si-a imaginat ca merge cu un lift în cadere libera. Acest zbor de fantezie l-a facut în cele din urma sa înteleaga ca gravitatia si acceleratia erau în esenta aceleasi. L-am ales pe Einstein datorita importantei sale populare. Exemplele în lumea stiintei sunt numeroase si toate vorbesc despre acelasi lucru, din punct de vedere neurostiintific: puterea imaginilor vizuale si complexitatea implicarii informatiei vizuale în procesele cognitive umane. Probabil ca nu este de mirare ca o mare parte a cercetarii neurostiintifice s-a concentrat pe sistemul vizual si totul a început cu o descoperire pur fortuita, totusi la nivel de premiu Nobel. Totul a început cu doi oameni de stiinta foarte tineri, care lucrau într-un laborator în subsolurile Universitatii John Hopkins, David Hubel si Torsten Wiesel, undeva între anii 1950 si 1960. Ei au cautat sa înteleaga modul în care creierul preia informatii simple din ochi si le transforma în perceptia vizuala complexa a lumii pe care o „traim” fiecare dintre noi. Ei au construit experimente în care pisicilor li s-au aratat tot felul de stimuli vizuali. Stimulii vizuali pe care i-au aratat pisicilor au fost taiati grosolan din carton. În loc de un adevarat ecran de proiectie, au atârnat un cearsaf peste tevile care treceau pe sub tavan, facând camera de experiment sa semene cu un cort de circ. Cu configuratia lor experimentala improvizata, Hubel si Wiesel au început prin a încerca sa faca neuronii din cortexul vizual sa raspunda la stimuli vizuali traditionali, cum ar fi punctele. Indiferent de dimensiunea sau pozitia cercurilor, neuronii pe care îi înregistrau nu au dat niciun raspuns. În disperare, au testat mai multe tipuri de stimuli vizuali cu aceeasi lipsa frustranta de rezultate. Frustrarea ajungea într-un punct în care au început sa-si fluture bratele si sa sara în jurul laboratorului, iar la un moment dat chiar sa arate poze cu femei frumoase dintr-o revista. Totusi, nici un rezultat. Apoi, într-o sesiune de înregistrare, un neuron a început sa raspunda nebuneste, în timp ce schimbau diapozitivul de proiectie pe care îl foloseau pentru a prezenta stimulii. Dupa cum se dovedeste, celula raspundea la linia marginii diapozitivului. Acesta a fost momentul când Hubel si Wiesel au descoperit ca în cortexul vizual exista celule specializate în detectarea orientarii liniilor - o caracteristica de baza a lumii vizuale. Ei au înregistrat de la acel neuron timp de noua ore consecutive si a fost deschis un nou capitol în istoria neurostiintei. Ei au continuat sa defineasca structura si proprietatile cortexului vizual primar si un întreg câmp a continuat sa dezvaluie misterele procesarii vizuale. O întâmplare absolut banala care a adus celor implicati un premiu Nobel, iar noua, celorlalti un capitol cu totul nou, absolut fundamental, în întelegerea creierului. Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iasi si presedinte al Asociatiei Creierului Iasi
