Când l-am cunoscut, Andrei era violonist în orchestra Filarmonicii si plin de sperante cu privire la cariera lui. Era un baiat înalt cu ochi negri, visatori, genul de tânar dupa care fetele întorc privirile instantaneu. Dar el nu avea ochi decât pentru colega lui de la Canto, cu care planuise sa se casatoreasca. Însa vremurile tulburi de dupa Revolutie le-au fost potrivnice. Emilia a primit o oferta dinafara, iar dupa scurta vreme l-a anuntat pe Andrei ca drumurile lor se despart. Era atât de tulburat încât mi-a cerut sa-l îndrum spre o manastire, unde spera sa-si gaseasca linistea sufleteasca. Am recurs la toate mijloacele persuasiunii pedagogice ca sa-l conving sa-si schimbe planul. O faceam si din teama ca as putea eu sa cad în balanta destinului sau. Am sperat pâna în ultima clipa ca mama lui ar putea avea mai mult succes, dar m-a convins ca nimic nu se mai putea face. Cu inima îndoita i-am trimis o epistola egumenului unui schit din Muntii Moldovei, rugându-l sa-l cerceteze cu luare aminte. Aveam încredere în profunzimea spirituala a batrânului duhovnic. Dar în sinea mea am sperat mereu ca asprimea vietii monahale îl va convinge sa se întoarca în lume. Însa lumea aceea nu era deloc prietenoasa, semanând mai mult cu o jungla. Ne-am despartit cu lacrimi în ochi, de parca as fi pierdut definitiv pe cineva drag. Nu am aflat niciodata care vor fi fost încercarile sufletesti prin care a trecut, dar batrânul duhovnic l-a îndragit si l-a înfiat, reusind sa-i deschida baierile inimii. Andrei a taiat aproape toate legaturile cu lumea de dincolo de ziduri cu o vointa de fier si o tenacitate pe care nu i le banuiam. Când, peste ani, l-am reîntâlnit, devenise calugarul Ambrozie, iar din tânarul luminos de odinioara mai supravietuise doar privirea melancolica. Vorbirea îi era masurata si gesturile calculate. Parea ca e acolo de când lumea, în vreme ce lumea de dinafara era straina si rece. Egumenul îi daduse ascultare la stâna din crucea muntelui. I-am cerut îngaduinta sa-l însotesc, iar el a acceptat usor stingher. Când l-am întrebat despre vioara m-a privit oarecum încurcat, de parca i-as fi citit gândurile. Mi-a facut un semn conspirativ, invitându-ma la discretie si luare aminte, doar la manastire vioara este prohibita. Cine ar fi îngaduit un menestrel în obste? Am devenit complici. La coliba din munte ne asteptau mioarele si un tânar rasofor, ucenicul lui. Ambrozie a scos vioara de sub dulama, si-a îndreptat privirile spre înaltul cerului, de parca ar fi asteptat îngaduinta, si cu o precizie de mare artist a început sa cânte superba Sonata a III-a a lui George Enescu. Ador aceasta piesa, am ascultat-o în repetate rânduri, dar parca niciodata nu a sunat mai duios si mai sfâsietor decât acolo, între culmile muntilor, apoape de Dumnezeu. Trupul lui Ambrozie se facuse una cu vioara, arcusul aluneca ferm pe corzi, în vreme ce sunetele vibrau înaltator. Ambrozie parea sa cânte pentru îngeri. La sfârsit a cazut într-o tacere adânca. Era transfigurat de emotie si parea transpus într-o alta lume, doar a lui, a muzicii si a îngerilor. La întoarcere am poposit la batrânul duhovnic, încercând sa-l descos în privinta lui Ambrozie. Batrânul mi-a citit gândul dintr-o ochire, marturisindu-mi: „Oare îsi închipuie Ambroize ca vioara e taina lui si a mioarelor? Pai cum sa nu stiu, de vreme ce de acolo, din înaltimi, muzica razbate pâna la vale! Dar cum as putea eu, nevrednicul, sa-i pun capastru, când si îngerii trebuie sa tresalte de bucurie! Oare nu tot Domnul, în nemarginita Lui iubire, l-a binecuvântat cu asa har? Si sa-ti mai spun ceva, daca tot esti curios: si mie îmi place muzica, altfel poate as fi mai ursuz. Lui Dumnezeu îi înaltam cântari dupa tipicul nostru bisericesc, dar Ambrozie este un dar binecuvântat de El. El îsi închipuie ca vioara e secretul lui. De-ar sti de câte ori ne furisam prin marginea poienii, ca sa ne delectam cu harul lui! Da, stii ceva, Pahomie - striga parintele catre ucenicul lui - ia pofteste-l pe cântaret încoace!” Ambrozie se înfatisa degraba, cu un aer usor buimac. Încremenesc la gândul ca m-ar putea banui de aflarea tainei lui. Parintele nu lasa însa sa se închege banuieli imaginare si se adresa cu o blândete ferma: frate Ambrozie, da cum credeai ca au aflat îngerii si mioarele de vioara ta, iar noi nu? Au crezi ca suntem surzi? Ia adu scripca încoace, ca am o ascultare pentru tine! Vine Craciunul, iar tu sa-i aduci slava lui Dumnezeu colindându-L. Sa pregatesti un concert pentru Nasterea Domnului, sa vad si eu daca o sa-mi mearga duhul ca de popa tuns! Ambrozie cazu secerat la picioarele batrânului, saruntându-i dreapta. Chipu-i luminos parea sa spuna ca o grea povara i s-a luat de pe suflet. La agapa de dupa slujba Nasterii Domnului, egumenul pofti lumea sa mai zaboveasca o vreme, ca sa asculte niste colinzi. Atunci când Ambrozie începu sa cânte, obstea ramase cu rasuflarea taiata. Ambrozie cânta colinzi din lumea larga, mestesugite pe sunet de vioara. Parintele radia de fericire, convins ca a facut doar ascultare, iar muzica lui Ambrozie este pentru slava lui Dumnezeu. Iar drept încheiere, rosti cu luare aminte: Au nu ne-a învatat Mântuitorul sa înmultim talantii, iar nu sa-i îngropam? Mihai Dorin este istoric si publicist
