Exista multe voci care sugereaza ca, în zorii Revolutiei Industriale, Europa occidentala capitalista depasea din punct de vedere material si civilizational marile imperii asiatice (Otoman, Chinez, Japonez, Mughal etc.). Fenomenul este cunoscut sub denumirea de Marea Divergenta. Conceptul a fost folosit în premiera de Samuel Huntington, dar a fost transformat într-unul de anvergura de catre Kenneth Pomeranz în bestsellerul sau aparut în anul 2000, „The Great Divergence: China, Europe, and the Making of the Modern World Economy”. Interesant este faptul ca desi interactiunile dintre aceste lumi au fost limitate sau marginale, iar expansiunea europeana în Asia este complet diferita de felul în care au reusit împotriva mayasilor, incasilor si aztecilor, sunt unele teorii care afirma ca europenii au patruns în Asia ca niste cuceritori. Este evocat conflictul de la începutul secolului al XVII-lea din Insulele Banda (în Indonezia de azi). Jan Pieterszoon Coen, guvernator general al Companiei Olandeze a Indiilor de Est (Vereenigde Oost-Indische Compagnie), mânat de dorinta de a exploata nestingherit resursele abundente de mirodenii, i-a atacat si masacrat pe indigeni, încalcând flagrant regulile stabilite anterior. Se considera ca acest eveniment sângeros marcheaza momentul în care europenii au obtinut controlul asupra productiei de materii prime în Asia. Însa, cel putin înainte de 1800, astfel de evenimente erau adevarate exceptii. În relatia cu shogunatul japonez, Compania Olandeza a Indiilor de Est avea o pozitie de subordonare evidenta, fiind obligata anual sa se prezinte la raport la curtea din Edo, iar comertul îi era permis doar în schimbul unui soi de tribut. China a permis accesul europenilor abia prin 1713. Negustorii olandezi au fost primii europeni care au importat ceai din China la începutul secolului al XVII-lea. Pâna spre finalul secolului al XVIII-lea, Compania Engleza a Indiilor de Est reusise sa obtina dominatia în asa-numitul Sistem Comercial Cantonez (1760-1842). Conform edictului lansat de împaratul Qianlong în 1757, se statua ca orice contact comercial cu strainii trebuia sa se realizeze exclusiv în orasul-port Canton (actualul oras Guangzhou). Ceaiul era un simbol al maretiei imperiale chineze seculare, iar europenii încercau sa îl imite. O familie engleza obisnuita consuma, în secolul al XVIII-lea, o cantitate de cinci ori mai mare decât înainte, ceea ce genera profituri apreciabile pentru comerciantii britanici si nu numai. S-a estimat ca impozitarea acestui produs reprezenta 10- din veniturile acumulate în vistieria Coroanei. Pentru a încerca sa îsi protejeze interesele (inclusiv reducerea stocului de argint în favoarea Chinei), catre finalul ultimei decade a secolului al XVIII-lea, englezii au introdus clandestin în Canton opiu indian. În timpul domniei împaratului Daoguang (1820-1850), s-a încercat interzicerea comertului acestui drog, deoarece milioane de chinezi devenisera dependenti. În urma acestei decizii si a altor evenimente contondente, Marea Britanie a declarat razboi Chinei, conflict cunoscut sub denumirea de Primul Razboi al Opiului (1839-1842). Britanicii au iesit învingatori, iar tratatul de la Nanking din 1842 a marcat ascensiunea Imperiului Britanic si înfrângerea umilitoare a Chinei. O serie de idei importante se pot contura din ceea ce a urmat acestui conflict cultural si civilizational care, totusi, prezinta o serie de caracteristici specifice capitalismului modern. În hinterlandul chinezesc, un fel de zona economica speciala (ZES) avant la lettre din perioada lui Deng Xiaoping, s-au identificat, în perioada post-razboi, procese de acumulare de capital în virtutea impulsului generat de competitia globala, fara sa existe apriori un context declansator special (inovatii, tehnologie, urbanizare). Astfel, în loc sa asistam la prabusirea industriei chinezesti a ceaiului, s-a observat o recrudescenta extraordinara a acesteia, devenind, în preajma începutului de secol al XX-lea, cel mai mare angajator de forta de munca, depasind primele industrii urbane. În secolul al XIX-lea, exporturile de ceai din China au crescut pe fondul unei cereri în crestere din Europa si America. Se considera ca prin practicarea comertului cu ceai, China a acceptat sa joace dupa regulile capitalismului global, nefiind deloc un actor marginal sau pasiv. Direct sau indirect, numeroase industrii din diferite zone ale lumii s-au specializat ca urmare a acestui impuls. În cartea sa, „Black Reconstruction” (1935, p. 15), W. E. Burghardt Du Bois (1868-1963) afirma ca „Acea mare întunecata si vasta de forta de munca umana din China si India, din Marile Sudului si din toata Africa; din Indiile de Vest si America Centrala si din Statele Unite - acea mare majoritate a omenirii, pe ale carei spinari îndoite si frânte se sprijina astazi pietrele de temelie ale industriei moderne - generând materia prima si luxul lumii - bumbac, lâna, cafea, ceai, cacao, ulei de palmier, fibre, mirodenii, cauciuc, matase, cherestea, lemn, cupru, aur, diamante, piele”. Însa, vreme îndelungata, China a fost socotita de occidentali o societate precapitalista tocmai pentru ca nu experimentase modelul european al Revolutiei industriale, bazate pe tehnologie, inovatie si urbanism. Tehnologia si industria erau socotite semne particulare ale capitalismului modern, instrumentele de masurare a timpului performante fiind legate de masurarea productivitatii. Desi societatea agrar-comerciala chineza nu dispunea de aceste elemente ale noului din Occident, spiritul capitalismului (Max Weber) se manifesta din plin în acceptarea competitiei capitalismului global de dupa Primul Razboi al Opiului. Chinezii urmareau nivelul productivitatii de pe plantatiile de ceai cu ajutorul unui dispozitiv deloc sofisticat: arzând betisoare de tamâie (zhi xiang), cu o anumita cadenta, pentru a masura timpul scurs, proces care dura 40 de minute. Aceasta practica era aplicata înca din secolul al V-lea în multe domenii, precum minerit si irigatii. Nevoia reglementarii spiritului industrial care statea la baza masurarii timpului demonstra un etos foarte asemanator cu europenii moderni. Anume ca povara competitiei pe piata îi determina sa devina mai productivi, minimizînd costurile de productie si pierderile datorate perisabilitatii materiilor prime. În alte regiuni, fara a se dispune de uneltele moderne din Europa occidentala si nici de betisoarele de tamâie, disciplina de munca era reglementata prin apelul la mitologii sau misticisme superstitioase. Extrem de simple (cântarirea cosului cu frunze de ceai la un moment neprogramat), aceste proceduri vizau exclusiv eficientizarea procesului de productie, stabilirea salariilor si marimea penalitatilor. Industria de ceai chineza prezenta un paradox. Atât teoria neoclasica, cât si cea marxista, demonstrau ca sistemul capitalist modern putea functiona numai daca proprietatea comuna asupra factorilor de productie (pamânt, forta de munca, materii prime) ar fi fost înlocuita cu cea privata, iar aranjamentele sociale traditionale (agricultura taraneasca, sclavia si servitutea) desfiintate. Aceste schimbari structurale ar fi permis taranilor si oamenilor liberi sa resimta cu adevarat presiunile pietei, determinându-i astfel sa utilizeze resursele limitate în modul cel mai eficient cu putinta. De fapt, industria ceaiului functiona în raspar cu aceste dogme economice impuse de capitalistii neoliberali occidentali (în special, americani). Modul de raspuns al neofitilor chinezi la scaderea preturilor internationale s-a tradus printr-o reglementare a disciplinei de munca si printr-o serie de masuri care sa stimuleze eficienta si productivitatea, adica abordând o pozitie naturaliter industrial-capitalista. Chiar si fara sa stie principiile pietei, ei devenisera actori ai unei piese din care nu mai puteau iesi. Multe gospodarii din mediul rural care cultivau ceai se împrumutau în avans din diverse surse, iar rambursarea acestor datorii era conditionata de o noua recolta. Pentru a supravietui, aceste gospodarii erau nevoite sa produca pentru piata, devenind, neintentionat, concurenti cu altele similare din Asia. Concluzia de azi: capitalismul se manifesta în cele mai neobisnuite moduri cu putinta. Capitalismul exista pe Wall Street, dar poate fi prezent si în vreo favela murdara si întunecoasa. Desi imaginea capitalismului ne-a fost inoculata ca fiind exclusiv compatibila cu o anumita arhitectura (design institutional). Însa, atunci când invocam conceptul de capitalism, nu ne referim neaparat la formele institutionale destul de vagi, despre care nu stim cum functioneaza concret (precum proprietatea privata, competitia, libertatea, individualismul, piata libera, regulile si normele juridice), ci despre o anumita stare de spirit care se naste daca aceste institutiile functioneaza neintentionat. Inima sus! Aurelian-Petrus Plopeanu este cercetator CS II dr. habil. si director al Departamentului de Stiinte Socio-Umane din cadrul Institutului de Cercetari Interdisciplinare, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi si cadru didactic asociat al Facultatii de Economie si Administrarea Afacerilor
