Începutul anului bisericesc sta sub semnul a doua mari sarbatori: Nasterea Maicii Domnului, de pe 8 septembrie, si Înaltarea Sfintei Cruci, de pe 14 septembrie. Desi nu pare la prima vedere, între cele doua sarbatori exista o legatura, întrucât ele au rolul de a ne aduce aminte de momentele importante din lucrarea mântuitoare care s-a facut pentru neamul omenesc. Amândoua Îl au în comun pe Iisus Hristos: mai întâi, prin cea care L-a nascut, Fecioara Maria, si care este nascuta, la rându-i, din sfintii si dreptii parinti Ioachim si Ana (bunicii Mântuitorului!); apoi prin cinstirea a însasi Crucii pe care Domnul S-a rastignit. Mergând mai departe pe fir, sa ne amintim de caderea primilor oameni, Adam si Eva, care a fost marcata de trei „semne”: fecioara, lemnul si moartea. Fecioara a fost Eva – caci nu cunoscuse înca pe barbatul sau –, lemnul a fost pomul cunostintei binelui si raului, iar moartea a fost pedeapsa primita de Adam si, prin el, de toti urmasii sai. Aceste semne ale înfrângerii – Fecioara, lemn si moarte, au ajuns, în mod paradoxal, la Hristos, semne ale biruintei: în locul Evei este Fecioara Maria; în locul pomului cunostintei binelui si raului avem lemnul Crucii; iar în locul mortii lui Adam avem moartea lui Hristos, o moarte biruita însa prin Înviere. Asa cum spune Sfântul Ioan Gura de Aur, în felul acesta diavolul a fost biruit chiar cu armele prin care biruise la facerea lumii: prin lemnul pomului l-a biruit diavolul pe Adam, iar prin lemnul Crucii l-a biruit Hristos (Noul Adam) pe diavolul. Sfântul Atanasie cel Mare ne spune ca Mântuitorul a ales Crucea drept cale a jertfirii Sale pentru ca acesta era singurul fel de moarte în care trebuie sa întinzi mâinile. Altfel spus, e un mod de a sfârsi îmbratisând si adunând „pe fiii lui Dumnezeu cei împrastiati”. Iar alegerea acestui fel de moarte a facut-o Domnul pentru a ne arata cât de mare este dragostea Sa pentru noi. Daca cineva strain de crestinism ar vrea sa-i rezumati într-o fraza care este credinta crestinilor, este de ajuns sa citati acest pasaj din Evanghelia lui Ioan, capitolul 3, versetul 16: „Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” Merita sa repetam zilnic acest verset si sa meditam asupra lui caci în el vom afla tot ceea ne trebuie pentru a ne mântui. Sunt trei lucruri, în esenta, care se spun aici: unul face referire la trecut, altul la ceva prezent, iar altul ne vorbeste de viitorul nostru, acel „deja si nu înca”. Când citim „Dumnezeu a iubit lumea” si „pe Fiul Sau Cel Unu-Nascut L-a dat”, întelegem ca noi suntem creatia lui Dumnezeu si ca, desi am utilizat în mod gresit libertatea noastra – acest dar divin, totusi Dumnezeu ne-a trimis pe Fiul Sau pentru a ne izbavi din umbra mortii si pentru a ne arata care este calea spre viata vesnica. Apoi versetul are un verb la timpul prezent caci ni se spune „oricine crede”. Asadar cel mai important lucru pentru noi este sa credem în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu si la aceasta credinta este chemat „oricine”, fara nici un fel de exceptie. Oricine, adica si cel drept, si cel pacatos, pentru ca nu pacatul, ci necredinta poate bloca definitiv drumul spre mântuire. Pentru pacat exista antidotul pocaintei, însa e nevoie de credinta pentru a te pocai de greselile facute. Al treilea aspect cuprins în acest verset face referire la rasplata primita de cei ce cred: aceia nu vor pieri, ci vor avea viata vesnica. Nu se spune ca nu vor pieri în sensul ca nu vor muri fizic, ci ca si de vor muri trupeste, sufletul lor va fi primit în Împaratia lui Dumnezeu si la sfârsitul lumii va fi unit din nou, de data aceasta cu un trup nestricacios, pentru a se bucura de viata vesnica. Ca sa primesti îmbratisarea Celui de pe Cruce trebuie sa te sui, la rându-ti, pe cruce. Dumnezeu si omul – doua cruci îmbratisate, cerul si pamântul unite de iubire fara sfârsit!
