Aparitia curentului iluminist, ca alternativa la barocul închistat în dogmele sale religioase, a constituit, în fapt, premiza pregatirii si înfaptuirii revolutiilor si miscarilor de natura intelectuala, filozofica, ideologica, culturala si antifeudala, desfasurate în perioada secolelor XVII – XIX, atât în tarile europene, cât si în tarile de pe continentul american, având ca scop major „iluminarea” larga a maselor prin ratiune si cultura. De aceea, deloc întâmplator, ca motto al iluminismului, a fost aleasa expresia: Sapere aude! / Aveti curajul de a va folosi propriul simt al ratiunii!, apartinatoare filozofului german Immanuel Kant (1724-1804), unul dintre cei mai mari gânditori ai iluminismului apusean. Penetrarea iluminismului în spatiul celor trei tarisoare românesti, Moldova, Muntenia si Transilvania, a avut ca început cea de a doua jumatate a secolului al XVIII-lea si s-a tot continut pâna în prima jumatate a secolului al XIX-lea, ca urmare a reîntoarcerii la „matca” a românilor „iluminati”, dupa încheierea stralucita a studiilor facute în scolile înalte ale occidentului. Numai asa se poate explica aparitia gruparii Scolii Ardelene, care si-a pus în miscare „un amplu proces de afirmare nationala si culturala a românilor din Transilvania” în intervalul temporal istoric mentionat, „prin înfiintarea de scoli si promovarea literaturii si stiintei, prin tiparirea de carti si manuale scolare în limba româna”. O prima expresie a „spiritului iluminist” în care a fost conceputa o constituie, desigur, Tiganiada a lui Ion Budai-Deleanu (1812), prima epopee din literatura româna, „care pledeaza în sensul democratiei”. Tot la fel si iluminatul boier muntean Dinicu Golescu realizeaza, prin „Însemnare a calatoriei mele”(1826), un prim jurnal de calatorie ce raspândeste idei iluministe, surprinzând „contrastele dintre civilizatia tarilor vizitate si realitatile triste din patria sa”. În ceea ce priveste iluminismul Moldovei, cu toate ca au existat aici mai vechi si importante centre de cultura de prin secolele anterioare, acesta poate fi remarcat expresiv fie si numai prin personalitatea iluminatului si enciclopedicului carturar Gheorghe Asachi (1788-1869), despre care, de-a lungul timpului, numerosii sai exegeti au conchis „la unison” ca: „nu exista vreun domeniu al culturii, artei si tehnicii iesene si românesti care sa nu-i revendice, ca initiator, numele lui!” Evocându-l în capitolul „Oameni de sama”, iata cum îl portretiza junimistul N.A.Bogdan în documentata sa monografie, Orasul Iasi, publicata în 1904: “ Gheorghe Asaki, un enciclopedist din cei mai de seama pentru epoca lui, instruit, între cei dintâi ieseni, în mai multe centruri ale Europei civilizate, revenind în capitala Moldovei, juca, în tara si tîrgul nostru, rolul unui complecs de educatori ai poporului: ca literat, profesor, artist si publicist, el desvolta în societatea noastra arta poetica si cea dramatica, învata pe tineri stiintele matematice si filosofice, pictura ca si arhitectura, deschide o cale larga si manoasa presei si publicisticei, îmbarbateaza pe toti la munca si la iubire de neam si de progres, de dreptate si de frumos, raspîndeste prin scrieri si stampe cunostinta trecutului, chipurile sfinte ale istoriei noastre nationale...” O si mai ampla prezentare, în contextul unei critici aprofundate asupra vietii si operei literare si multiculturale a lui Gheorghe Asachi, o face si stralucitul istoric si critic literar George Calinescu în monumentala sa lucrare, Istoria literaturii române de la origini si pâna în prezent, aparuta în 1941 la Editura Fundatiilor Regale. Asezându-l pe Gheorghe Asachi în capitolul Descoperirea occidentului (1779-1826) si întrevazându-l drept „o figura literara stranie si nu deajuns de bine înteleasa pâna acum”, George Calinescu - unul dintre cei mai importanti critici literari români din toate timpurile -, îi consacra acestuia un studiu critic întins pe nu mai putin de 16 pagini (96-111), plecând de la amanuntele sale biografice, în care îi remarca formarea în „stilul iluminist”, dar si stradaniile si împlinirile sale „luminate” si continuat cu o penetranta analiza a textelor operei sale literare, evidentiindu-i însemnate „contributii de limba si stil”, interes pentru „tablouri istorice românesti”, deopotriva, pentru „balade si legende”, în care „s-a straduit sa înjghebe o mitologie literara româna, bazându-se pe traditia populara”, nelipsite însa si de unele „stângacii”. Cu autorizata apreciere, G. Calinescu îl situeaza pe Gh.Asachi la locul de cinste „al întâiului sonetist român”. O incursiune biografica în viata si opera „iluministului” Gheorghe Asachi este una pe cât de necesara, pe atât de revelatoare în sustinerea temei propuse. Astfel, urmarind firul calinescian, dar si cel al exegetilor asachieni, aflam cu interes urmatoarele: Gheorghe Asachi s-a nascut la 1 martie 1788, în nordul Moldovei, la Herta (azi Ucraina), în familia preotului ortodox Lazar si Elena Asachievici, „chiar în ziua sfintei Dochii (Evdochia)”, dupa cum singur va consemna mai târziu. În 1796, familia s-a mutat la Lemberg (azi Lwov), în Polonia si acolo, ajuns la vârsta învataturii, va fi înscris la scoala, însusindu-si solid limbile polona, latina si germana. Trece apoi la Universitatea din localitate, studiind la facultatea de Filosofie: logica, matematica, istoria, fizica-metafizica si etica, dar si un curs special de arhitectura, pe care o va absolvi în 1804, cu doctorat în filosofie, dar si cu diploma de inginer si arhitect, „în urma construirii unei case în mahalaua Haliciului”. Între timp, în 1803, familia sa s-a mutat la Iasi, ca urmare a numirii tatalui sau ca protopresbiter în toata Moldova de catre mitropolitul Veniamin Costachi. În 1805, aflat la Iasi „bolnav de friguri” si sfatuit „sa schimbe clima”, la îndemnul tatalui sau, fiind însotit si de fratele sau, Daniil, Gh.Asachi pleaca la Viena sa studieze astronomia, matematica superioara si ...pictura. Cu studiile împlinite, dar înca „nevindecat”, în aprilie 1808 paraseste Viena si dupa un lung periplu prin orasele din nordul Italiei, între care, Venetia, Padova, Florenta, Siena, la 10 iunie descinde în Cetatea Eterna a Romei, dornic sa-si completeze studiile sale clasice de: literatura a Renasterii si cea italiana, dar si de pictura, sculptura si arheologie. Impresionat de comorile artistice ale Romei, de Catedrala Sf.Petru si de Columna lui Traian, la 19 august decide sa-si îndrepte aria cunoasterii si înspre sudul Italiei, vizitând Napoli, Pompei, chiar si ... craterul Vezuviului, unde, curajos, coboara „cu un steag moldav improvizat în mâna”. Reîntors la Roma, „se va dovedi, de altminteri, foarte înfipt, si-si va face relatii”. Viziteaza muzee, biserici, ateliere de pictura, frecventeaza saloane literare, deseneaza în atelierul lui Canova, studiaza poezia lui Alfieri si „având-o drept muza pe Bianca Milesi, începe sa rimeze, dupa ce luase si lectii de arta poetica”. Treptat, sonetele sale au ajuns sa fie publicate în Giornale de Campidoglio. Despre aceasta „perioada italiana” Calinescu va nota: „Toate artifitiile lui Petrarca, jocurile de cuvinte, melancolia sustinuta, statornicia se regasesc în sonetele si canzonele italiene ale lui Asachi”. Bine „luminat” la minte si sigur pe sine, la 12 iunie 1812, Gh.Asachi paraseste Roma, trece prin Milano si Verona si ajunge la Venetia, „de unde se va îmbarca pe drumul Bosforului”, pentru întoarcerea în tara. La 30 august 1812, având 24 de ani si studiile complete de vasta cultura „iluminista” ale occidentului, Gh.Asachi descinde la Iasi, „hotarât sa-si asume rolul de – restaurator - al Moldovei”, dupa cum noteaza bine documentat unul dintre exegetii sai. Cunoscator, ca nimeni altul a multor limbi: polona, rusa, latina, germana, italiana, franceza si engleza, domnitorul Scarlat Calimachi îi ofera postul de referendar la Departamentul Afacerilor Externe. Din aceasta împortanta postura are prilejul sa cunoasca în profunzime situatia social-politica a Moldovei, dezbinata si aservita Portii Otomane, fapt ce îl determina sa coboare din sfera iluziei „visatului Regat al întregii Dacii” si sa adere la realitatea cruda a „luptei pentru afirmarea nationala a românilor”, pe altarul careia îsi va depune toate stradaniile sale viitoare, constientizâd ca „renasterea românilor nu poate fi înfaptuita decât prin ei însisi”. Un îndemn la constiinta de neam si de tara a românilor îl va constitui publicarea poeziei sale „Viitorul”. Întrezarind, vizionar, rolul de seama al scolii în acest amplu proces al „renasterii nationale”, se dedica înfiintarii învatamântului public în limba nationala si, drept urmare a staruintei sale, la 15 noiembrie 1813, se deschide pe lânga Scoala Domneasca de limba greaca, cu sprijinul mitropolitului Veniamin Costachi si „anaforeaua” domnitorului Calimah, primul „clas de inginerie si hotarnicie” cu predare în limba româna, reprezentând o „premiera” absoluta, constituind în acelasi timp si un prim „nucleu” al învatamântului tehnic superior din întrega Moldova. Stapân pe cunostintele sale de inginerie civila si arhitectura capatate în Polonia, Gh.Asachi preia, ca titular, predarea (pentru prima data!) în limba româna a cursurilor de matematica teoretica (aritmetica, algebra si trigonometrie) si aplicatiile practice de geodezie, inginerie si arhitectura; pentru alte cursuri aducând si profesori din Ardeal. Dupa cinci ani de învatatura româneasca, în timpul carora a avut de învins numeroase piedici si greutati, la 18 iunie 1818, cursantii acestui „clas”, între care Alexandru Calimah, fiul domnitorului, fratele sau, Petru si Teodor Bals, viitor caimacam al Moldovei, au sustinut examenul general public cu bune rezultate si au intrat în posesia „Diplomei de inginer hotarnic”. Din pacate, fortata de „presiunea greceasca”, ocârmuirea a desfiintat aceasta „scolita”, însa meritul lui Gh. Asachi ramâne unul inconestabil ce demonstreaza ca “învataturile înalte pot fi predate si în limba româna” si chiar de „ profesori autohtoni”. De altfel, între timp, la 27 decembrie 1816, el reuseste o alta importanta „premiera”, atunci când a avut loc prima reprezentatie teatrala în limba româna, cu piesa pastorala “Mirtil si Hloe”, de Gessner si Florian, a carei traducere si adaptare a facut-o în întregime, dovedind tuturor ca “la fel cum poate exista o scoala în limba stramoseasca, tot astfel poate fiinta si un teatru”, dupa cum si-a argumentat staruitor cererea catre domnitor. Reusita a însemnat actul de nastere al teatrului românesc! În 1817, cunoscând-o pe Elena Teuber, „nemtoaica si buna muzicanta”, s-a casatorit cu ea si în casa construita de el în 1834 va „da multe serate literare, cu Elena cântând dumnezeieste la pian, acompaniata la harfa de fata lor, Hermiona”. Consecvent dorintei de reformare a scolii, în 1819, întocmeste un proiect îndraznet de reorganizare a Seminarului de la Socola, înfiintat la 1803, pe care nu-l duce la împlinire deoarece noul domnitor, Ionita Sandu Sturdza, îl trimite „agent diplomatic la Viena”, post în care a functionat pâna în 1827; timp în care „dispare” practic din viata culturala a Moldovei. La reîntoarcere, în 1828, fiind înaintat la rangul de vel-aga, deschide la Trei Ierarhi o scoala normala de doi ani si un gimnaziu de patru ani, sub denumirea de „Scoala Vasiliana”, întru cinstirea domnitorului Vasile Lupu, cel care cu doua veacuri înainte pusese bazele unui „învatamânt înalt”. Hrisovul, semnat de domnitor la 28 martie 1828, atesta indubitabil actul de înfiintare a învatamântului superior din Moldova! Peste mai bine de un an, la 1 iunie 1829, editeza primul numar al Albinei românesti. “gazeta politico- culturala”, marcând “momentul de început al presei scrise în limba româna”. Apreciind, la vremea sa, acest unic moment, criticul literar Eugen Lovinescu avea sa declare autorizat ca “Albina româneasca” a fost “întâia trasura de unire în limba patriei a Moldovei cu restul omenirei”. Continuând cu perseverenta în aceasta directie, în 1832, înfiinteaza la Institutul Albina prima tipo –litografie din Moldova! Este perioada în care, ca secretar în Comisia de redactare, în comun cu partea munteana, a Regulamentului Organic, reuseste sa introduca în textul acestuia „regula învatamântului public”, prevazând si asigurarea unor “oare-care mijloace materiale”, ce au fost convenite cu noul domnitor Mihail Sturdza, cu care va lega o trainica prietenie. Rod al acesteia, în 1834, înfiinteaza prima scoala de fete din Moldova, iar la 16 iunie 1835, sub obladuirea „sturdzeasca” înfiinteaza ca „membru fondator” Academia Mihaileana („matca” a viitoarei Universitati „A.I.Cuza”, prima din România!), fiind profesor de pictura si arhitectura. Dându-si seama ca mai lipsea „ceva” Moldovei, la 17 noiembrie 1837, Gh.Asachi înfiinteaza si primul Conservator filarmonic-dramatic din Moldova, cu scopul bine precizat „de a-i învata pe elevi muzica vocala si declamatia în limba româna”. Simtitor la convulsiile paturilor sociale ale vremii, Asachi mai editeaza si alte publicatii, între care: “Alauta româneasca”(1837), “Foaia sateasca a Principatului Moldova”(1839), “Icoana lumii”(1840) s.a. Prin toate aceste „întâietaturi” gazetaresti se poate aprecia negresit ca Gh.Asachi a înscris „o pagina luminoasa a culturii române”. In aceasta perioada dificila pentru promovarea ideilor iluministe, de numele si înrâurirea lui Gheorghe Asachi se leaga înfaptuiri de exceptie: înfiintarea Arhivelor Moldovei(1832), înfiintarea Scolii de arte si meserii Iasi(1841), a Pinacotecii, a primei biblioteci publice, a primului muzeu natural din Moldova, a fabricii de hârtie de la Petrodava (P. Neamt), prima de acest gen din tara(1841). Neobosit promotor al artelor, Gh.Asachi deseneaza si litografiaza stampe din istoria Moldovei, picteaza cu talent tablouri în ulei, în special, portrete, creaza si executa lucrarea monumentala “Obeliscul cu lei”(1834-1841), cunoscuta si sub denumirea de Monumentul Regulamentului Organic, amplasata în centrul parcului Copou, întocmeste planurile statuii ecvestre a lui Stefan cel Mare (1856), care vor servi, ulterior, sculptorului francez Em. Fremiet, în realizarea monumentului, inaugurat în 1883. Neaderând cu „iluminismul” sau apreciat la revolutia pasoptista, dupa urcarea pe tron a domnitorului Grigore Al.Ghica, la 20 august 1849, îsi da “demisia de onoare” din posturile de referendar si arhivist, detinute de mai bine de doua decenii si se dedica doar activitatii gazetaresti si publicarii operelor sale literare: poezii, ode, sonete, imnuri, balade, legende versificate, nuvele istorice, piese de teatru si traduceri, pâna în spre sfârsitul vietii. Nu s-a „înregimentat” nici în tabara „unionista” condusa de M.Kogalniceanu, dar saluta admirativ Unirea Principatelor în „Oda lui Dumnezeu”, a carei ultima strofa este edificatoare: “Strânge Tarile-Unite prin un nod nemuritor, / Cum origine au una, fie a lor si fericire, / Toti românii sa închege de frati numai un popor, / Ca puterea sta-n Unire!” Recunoasterea meritelor sale “pentru serviciile aduse tarii, între 1813 si 1862” are loc abia la începutul anului 1869, când, în semn de pretuire, i se acorda o “recompensa nationala”, sprijinita de regele Carol I. Din nefericire, aceasta recunoastere avea sa vina mult prea târziu, fiindca, la 12 noiembrie 1869, în vârsta de 81 de ani, Gheorghe Asachi se stinge din viata, fiind înmormântat la Biserica 40 de Sfinti, din dealul Copoului. Sub semnul traditiei Cetatii, Primaria Iasi, ca înalta pretuire adusa personalitatii iluministe a lui Gheorghe Asachi, la solicitarea lui Alecsandri, a comandat sculptorului Jean Georgescu executia statuii marelui carturar. Aceasta a fost amplasata în apropierea „Scolitei lui Asachi” de lânga Trei Ierarhi si inaugurata la 14 octombrie 1890. În 1897, dupa inaugurarea noului Teatru National (1dec.1896), statuia lui Asachi este mutata „pe roti” în fata noului edificiu, cinstindu-i astfel „prima piesa de teatru în limba româna”(1816). Ulterior, în 1905, dupa terminarea reconstructiei fostei Scoli Vasiliene (azi Scoala nr.1 „Gh.Asachi”), statuia „usarnica” a fost stramutata în fata acesteia, peste cripta familiei, în care au fost depuse osemintele lui Gh.Asachi si a sotiei sale, Elena Asachi (1789 – 1877); acesta fiind al doilea monument-necropola iesean, dupa cel al cronicarului Miron Costin. Astazi, la 233 de ani de la nastere si 152 de ani de vesnicie, iluminismul lui Gheorghe Asachi stralumineaza ca o torta vie în întreaga istorie a literaturii si culturii române, iar numele sau continua sa înnobileze frontispiciile prestigioaselor institutii culturale, stiintifice si artistice iesene si nu numai. Mihai Caba
